Am înțeles foarte târziu că oamenii, în general, simt sfatul nesolicitat ca pe o agresiune. Sfatul, obiectiv discutând, este, în sine, o formă de intruziune în viața altuia, însă, atunci când cineva îți cere sfatul, acceptă să îi intri în viață, pe când, atunci când îți oferi sfatul fără să îți fi fost solicitat, intri neinvitat în bucătăria psihologică a acelei persoane.
Nu am înțeles asta, fiindcă eu nu am resimțit, niciodată, sfaturile primite ca pe o agresiune. În cazul meu, ceea ce mă "învață" alții să fac nu reprezintă nimic. Eu vreau informații de la "specialiști", pentru a-mi crea singur imaginile de ansamblu sau strategiile și, practic, nici nu aud ce mă sfătuiesc ceilalți. Ba, chiar le spun răspicat sfătoșilor că nu mă interesează ce cred ei că "trebuie" sau "ar trebui" să fac sau să nu fac eu, într-o situație dată.
Ei bine, pe cale empirică, asistând la eșecuri monumentale ale altora, deși îi sfătuisem și îi avertizasem, am aflat că sfaturile mele, oferite cu bună credință și dezinteresat, erau resimțite de destinatari ca niște mici săgeți de otrăvitoare și intruzivă agresiune.
Nu contează cum am aflat, însă știu, la acest moment, că trebuie să nu ofer niciodată sfaturi nesolicitate, dacă vreau să păstrez relații cordiale cu oamenii, iar aceasta pare o concluzie rezonabilă pentru un om rezonabil. Nu-i așa?
Ei bine, sunt situații în care, atunci când vezi eroarea pe care o face cineva și când înțelegi că acea greșeală va avea repercusiuni, nu numai asupra vieții lui, ci chiar asupra vieții tale, a te abține din a-l sfătui și a tăcea de teama de a nu-l "jena" psihologic este, fără îndoială, o prostie fără margini. Sunt mii de astfel de situații, în care cunoscuți și apropiați de-ai noștri o iau razna și o ard teleleu. A le menaja psihicul și a-i lăsa, tăcând conformist, de capul lor, pentru că ei cred că ei "știu de o sută de ori mai bine", este o prostie. Dacă nu ai resurse să-i arzi autistului două smetii peste ceafă, asigură-te, măcar, că îl sfătuiești cât poți de zgomotos, de vehement, de traumatizant! Strigă-i idiotului în față că își face rău și că, mai grav, îți va face rău și ție! Nu-i da pace și copleșește-l cu "sfaturi", indiferent dacă are sau nu instrumente ca să le priceapă. Răul, fără îndoială, stă în atitudinea reținută și resemnată (mioritică) în fața acțiunilor distructive ale unor imbecili, mai ales când acele acțiuni îți distrug chiar ție viața.
În concluzie, dacă sfaturile tale i se potrivesc cuiva care nu te lezează, greșind și eșuând, nu i le da! "Nu-i berea ta", așa cum spun nemții și nu are rost să îți irosești energia cu cineva care nu-ți solicită expertiza. Dacă, însă, prin acțiunile sale, un idiot îți pune în pericol liniștea, viitorul, viața, nu te sfii să îi atragi atenția și să-i arăți calea și, mai mult, caută metode să-l oprești și să-l demobilizezi pe imbecil! Fără discuție, antipatia și chiar ura lui față de tine sunt prețuri ulterioare insignifiante, pe care trebuie să le plătești. Acesta este un... sfat.
Îmi amintesc de unul dintre amicii mei care, de-a lungul timpului, deși pierdea timp, ascultându-mi sfaturile, pe care mi le solicita cu aparent interes, nu le urma niciodată, făcând, întotdeauna, exact pe dos decât îl sfătuisem și ajungând în situații complicate și păguboase pentru el.
RăspundețiȘtergereElocvent pentru mine este momentul în care, trebuind să-și zugrăvească apartamentul, mi-a cerut sfatul cu privire la culoarea potrivită pentru dormitor. Ei bine, cei mai mulți cred că e simplu și că, dacă alegi o culoare neutră și odihnitoare, succesul este garantat. În realitate, ca să ai un somn odihnitor, determinat și de culoarea zugrăvelii, trebuie să îți faci, nici mai mult, nici mai puțin, decât un... profil psihologic, în care să analizezi atent impactul culorilor asupra psihicului tău.
Ei bine, fără să îl bat la cap prea mult, după o serie scurtă de întrebări, profitând de faptul că îl cunoșteam și îi știam, cât de căt, modul în care vede și simte lumea înconjurătoare, i-am propus trei culori. Din păcate, nu i-am comunicat și culorile pe care ar fi trebuit să le evite cu orice preț, așa încât, nu numai că a ignorat culorile propuse de mine, dar a și trântit pe perete o nuanță de verde care, la impactul vizual, îți ridica părul pe occipital. Evident că, după aceea, a trebuit să refacă zugrăveala, însă eu am refuzat să îl mai sfătuiesc, mai ales că, în nici trei luni, uitase culorile pe care i le propusesem, deși păruse că mă ascultă atent, atunci când discutaserăm.
După ani și ani, când m-a sunat, odată, să mă anunțe că o dăduse în bară, neurmându-mi sfatul, deși mi-l solicitase și păruse convins de el, l-am întrebat de ce îmi mai cere să-l sfătuiesc, dacă aproape niciodată nu îmi urmează indicațiile? A părut surprins de întrebarea mea și prima lui reacție a fost de negare.
- Nu-i adevărat! Țin mult la părerea ta, mi-a zis.
- Poate ții, dar, de cele mai multe ori, faci exact contrariul. Iată câteva episoade! i-am zis și i le-am enumerat. Ce te determină să acționezi astfel și unde greșesc eu, nereușind să te persuadez?
A căzut pe gânduri, pentru câteva momente, și, părând că a găsit motivul, mi-a zis:
- Cred că tonul cu care îmi explici mă deranjează și mă determină să fac pe dos.
Practic, își găsise un alibi pentru a-și justifica psihologic inconfortul intruziunilor mele în viața lui, pe care, deși le solicita cu bună credință, le recepționa ca pe niște agresiuni.
Acum, îi ascult (doar) poveștile și, chiar dacă îmi cere frecvent părerea, nu mă mai aventurez să-l sfătuiesc, spunându-i simplu:
- Nu știu. Nu sunt în situația ta. Nu știu ce aș face și ce ar trebui făcut.