1) Actul terorist săvârşit asupra ziariştilor de la Charlie Hebdo a adus în discuţie foarte multe teme a căror complxitate îi făcea pe mulţi să le eludeze, în ciuda evidentei lor actualităţi. S-au pus pe tapet atitudinea autodistructivă a occidentului civilizat în faţa primitivismului hoardelor de imigranţi, caracterul malign al religiei, în general şi al religiei musulmane, sui generis, libertatea de exprimare şi limitele ei, necesitatea cenzurii şi a autocenzurii, inerenţa unor legi care, deşi ne vor ştirbi din drepturile fundamentale, ne vor spori siguranţa în faţa terorismului tot mai prezent, multe alte idei, prezumţii şi propuneri, pe care nu le mai înşir aici.
Din nefericire, cei mai mulţi dintre comentatori nu au sesizat faptul că a aşeza în aceeaşi frază „terorismul” şi „libera exprimare”este ilogic, injust, monstruos. Terorismul nu are justificare. Este o dovadă de imbecilitate grobă să consideri că actul de a executa public oameni – indiferent ce vină ar avea – poate fi justificat în vreun fel. Actele de terorism nu au justificare nici măcar în faţa unor dovediţi terorişi, astăzi, într-un secol în care justiţia şi statul de drept sunt fundamentale pentru relaţiile sociale sănătoase.
Nu poţi formula, fără să-ţi dovedeşti alienarea, schilodenia intelectuală şi sufletească, propoziţii care să justifice în vreun fel terorismul Nu poţi spune, scrie sau gândi că actele teroriste din Paris „au fost provocate de...” indiferent de ce ţi-ar trece prin vidul intracranian să aşezi în locul punctelor de suspensie!
Terorismul nu este provocat de factori externi, ci sălăşluieşte, ca un monstru primitiv şi sângeros, în fiinţele degenerate ale unor nenorociţi de semeni de-ai noştri, aflaţi în cea mai neagră noapte a raţiunii şi devoraţi de cel mai agresiv flagel al urii iraţionale, profund umorale. Există factori care pot revela mecanismul hidos al terorismului, dar, a găsi motive pentru terorism în comportamentele societăţilor contemporane, indiferent cât de aberante ar fi aceste comportamente, chiar dacă ar fi comportamente criminale, teroriste, este o dovadă fără echivoc a neisprăvirii raţionale, afective, spirituale, în care te afli. Societăţile moderne trebuie să fie ghidate de legi, ci nu de visceralitatea medievală a unor ipochimene amputate sufleteşte, lobotomizate, exploatate, până la urmă, de nişte paraziţi cinici, disperaţi să-şi păstreze privilegii într-o lume pauperă şi cenuşie, ai cărei creatori lipsiţi de har sunt.
2) Am scris de multe ori despre libertatea de expresie de-a lungul timpului şi întotdeauna am militat împotriva cenzurii şi pentru o autocenzură bazată pe informare prealabilă, verificarea competenţelor, grija faţă de modul de a te exprima şi de a dialoga etc.. Nu sunt adeptul violenţei de limbaj şi nu agreez nici măcar ironia, forma cea mai „ieftină” a agresivităţii comportamentale. Sunt dezolat că, în România, nu te poţi proteja eficient, pe cale legală, împotriva atacurilor săvârşite prin mijloace media şi sunt de-a dreptul enervat de faptul că instituţia care ar trebui să vegheze la curăţenia spaţiului audio-vizual, Consiliul Naţional al Audiovizualului, este disfuncţională, toxică, un instrument mârşav în mâinile unor aşa-zişi politicieni care încearcă pe orice cale să-şi păstreze privilegiile obţinute prin fărădelege şi să nu fie traşi la răspundere de societatea pe care o parazitează.
Cred că, dacă mecanismele de protejare a societăţii împotriva abuzurilor de exprimare ar funcţiona optim, conform legilor existente în vigoare, însă atât de discreţionar puse în aplicare, nici nu ar fi nevoie să discutăm în spaţiul românesc – cu atât mai puţin în cel occidental – despre limitele dreptului la opinie! Din nefericire, în România acest drept este mai mereu încălcat cu cinism sau se abuzează cu perfidie de el. Din ce în ce mai des, ne trezim că ni se pune pumnul în gură, pe de-o parte şi, pe de altă parte, cei care au dat totul peste cap în ţara asta abuzează grosolan de libertatea de expresie prin oficinele media care le sunt aservite. Mafia politico-economico-juridico-mediatică este, din nenorocire, călare peste drepturile noastre fundamentale şi groaza ei de a scăpa hăţurile Puterii din ghearele hulpave o determină să-şi aroge "drepturile" de a ne abuza prin exteriorizările ei şi de a ne cenzura - prin tot felul de mijloace insidioase - libera exprimare.
Am renunţat la conturile mele de Facebook, atunci când acel spaţiu a fost declarat - printr-o hotarâre judecătorească siderantă - spaţiu public şi, de asemenea, nu mai permit accesul pe blogurile mele decât pe bază de invitaţie.
3)Legea Big Brother este, firesc, subiectul care s-a legat de nenorocirea de la Paris. Cefele late din structurile de securitate româneşti, în fapt o şleahtă infracţională de profitori, structuri profund disfuncţionale, la fel ca toate celelalte instituţii de coerciţie din România, inclusiv de Armată, îşi doresc, nici mai mult, nici mai puţin, decât să ne poată asculta şi înregistra convorbirile telefonice, mesajele telefonice, mesajele e-mail, convorbirile messenger şi skype etc., fără să aibă nevoie de un mandat de la un judecător pentru a putea face asta.
Suntem puşi să alegem, vezi, Doamne!, între dreptul la viaţă şi drepturile la intimitate şi la secretul corespondenţei, fără să ni se spună că, prin alterarea intimităţii personale se încalcă... tocmai dreptul la viaţă. Viaţa, nestimabili securişti şi ignari politicieni interesaţi să căpătaţi mai multă putere ascultând pe la uşile celor pe care nu-i puteţi manipula, nu poate fi plenară în afara unei intimităţi cât mai largi, protejate cu sfinţenie de către societate! Viaţa nu este respectată dacă un urechilă cu ceafa groasă, şi-aşa abuziv în disperarea de a-şi conserva privilegiile conferite de meserie, îmi scotoceşte discreţionar prin intimitate, creându-mi anxietate, nesiguranţă, făcându-mă, în ultimă instanţă, să renunţ la comportamentele mele intime, cele din care sunt constituit, cele care mă definesc.
Cum aş putea să îmi administrez, să zicem, nevoia de pornografie, ştiind că undeva există un jegos care poate să fie martor la fanteziile mele, scotocindu-mi, cu o vagă motivaţie, fără să se justifice în faţa nimănui, prin fişierele din computer? Cum mi-aş mai putea exprima telefonic, în convorbiri cu persoane private, care îmi înţeleg discursul şi sunt interesate de ceea ce spun, idiosincrasiile, fobiile, dispreţul, exprimate frust, nenuanţat, chiar cu încălcarea legii dacă ar fi afirmaţii publice, ştiind că cineva poate să mă auda şi să mă „vâneze” pentru aceste aversiuni?
Nici gând, babuinilor! Poate, dacă am fi într-o ţară nordică cu o clasă politica exemplară şi cu instituţii specializate în securitate corecte până la pedanterie, nu m-aş simţi ameninţat de o astfel de lege. Trăim, însă, în România, iar, aici, infractorii fac legi în Parlament şi guvernează ţara în propriul interes, Justiţia este la limita funcţionalului, Poliţia, Jandarmeria, Serviciile de Informaţii sunt disfuncţionale, groteşti instrumente de coerciţie, discriminatorie şi discreţionară, în mâinile Puterii plutocrate, mafiote.
Puteţi să ascultaţi cât vreţi, jeguri umane, puse pe gâtuirea semenilor voştri, dar doar cu filtrul mandatului dat de un judecător! Altfel, jos labele de pe drepturile fundamentale ale cetăţenilor care vă suportă grăsimea nesimţită a privilegiilor cu care v-aţi îmbuibat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu