Orgoliul proștilor

"Bagă de seamă! Lexicul lor nu depășește două-trei sute de cuvinte. Sunt excesiv de triviali și orgolioși ca toți proștii."

Pentru mine, un vocabular bogat și capacitatea de a folosi sensul figurat al cuvintelor reprezintă indicii clare că o persoană a evadat din teritoriul terifiant al prostiei. Desigur, până la deșteptăciune e cale anevoioasă și extrem de abrazivă, dar, dacă ai lecturile obligatorii - din gimnaziu și liceu - și stăpânești limba în care te exprimi, ai scăpat de prostie și acest lucru este capital pentru tine, ca individ, condamnat la a trăi în cadrul unor grupuri sociale mai mari sau mai mici.

Ei bine, unele dintre caracteristicile ușor observabile ale proștilor, dacă este să îi dăm crezare personajului lui Marin Preda pe care l-am citat, sunt lexicul redus, trivialitatea excesivă și... orgoliul. Și, dacă este să coroborăm "producțiile" vulgului, postate pe rețelele de socializare, comentariile și disputele care însoțesc aceste exhibări și, uneori, faptele infracționale - amenințări, loviri și alte violențe, scandaluri, bătăi și chiar vătămări corporale, în unele cazuri -, frecvența enormă a acestor "producții" și evidența creșterii accelerate a gradului de analfabetism funcțional al omenirii - conform rezultatelor PISA -, ne dăm, lesne, seama că lucrurile nu au cum să mai meargă bine pentru cei care, lecturând cu râvnă, scăpaseră din ținuturile vaste ale prostiei. 

Orgoliul proștilor poate fi lezat extrem de facil, din motive superflue, ilogice și imposibil de anticipat, iar reacția proștilor nu are cum să fie însoțită de măsură, de echilibru, de morală sau de omenie. Prostia confiscă umanitatea unei persoane, transformând acea persoană într-un monstru irațional, iar reacțiile prostiei aglutinate, deținătoare a puterii quasi-absolute, alunecă, întotdeauna, spre criminalitatea viscerală. 

Orgoliul proștilor, atunci când aceștia sunt majoritari, duce, întotdeauna, la crimă. Fiind starea naturală, inițială, a ființei umane, prostia este facilă și atractivă: nu trebuie să faci niciun efort ca să fii prost. Cât timp proștii nu erau (sau nu păreau a fi) majoritari și nu ocupau, decât accidental și vremelnic, poziții de decizie în societate, omenirea a gestionat ușor orgoliul letal al proștilor și l-a ținut, păgubos, sub obroc. Ei bine, astăzi, această lipsă de inițiativă a deștepților și credința lor naivă că deșteptăciunea va fi, întotdeauna, un deziderat al umanității și o tentație a fiecărui individ - întreg la minte - în parte, au creat posibilitatea extinderii prostiei și oportunitatea proștilor, majoritari deja, de a acapara, rând pe rând, toate instituțiile statale, decizionale, de forță, executive, aproape peste tot în lume.

Fără îndoială, prostia are infinite forme de manifestare și este de un dinamism feroce. Nu poți lupta împotriva proștilor cu argumente logice sau etice, fiindcă logica și morala nu există în constituția psihologică a unui prost. Proștii "gândesc" în dorințe justificate doar de sistemul lor glandular, iar, atunci când orgoliul lor, inflamabil și exploziv, este contrariat, nimic nu îi reține - precum pe un om normal - să și-l "îndestuleze" și să și-l "repare", indiferent de costurile pe care cel vizat trebuie să le plătească. E o dovadă de autism să faci apel la rușinea sau rațiunea unui prost al cărui orgoliu a fost rănit din te miri ce. Pur și simplu, afară de apărarea legitimă, prin care să neutralizezi fizic prostul, nu ai instrumente de protecție împotriva lui.

Dar, cum, actualmente, prostia este la putere și cum ea coagulează împotriva a tot ceea ce îi amenință existența, nu te amăgi, crezând că, odată neutralizați, proștii, individual sau în grup, nu vor riposta, cu orgolioasă râvnă și neobosită tenacitate, până te vor copleși și te vor răpune!

Din păcate, privind realist în preajmă-ne, prostia orgolioasă, agresivă și criminală, ar putea fi eradicată, prin educație forțată, doar pe termen lung și timp nu prea mai avem, iar instrumente instituționale nu există! Viitorul pare teribil de întunecat pentru deștepții lumii, din ce în ce mai pesimiști, din ce în ce mai puțini și mai izolați...

Luca Niculescu este la rând și blocajul continuă

Mă mir, recunosc, că nu a fost nominalizat Grindeanu sau vreun surogat de-al lui, însă înțeleg că încă nu s-au negociat toate matrapazlâcurile și nu s-au stors toate resursele, așa încât, mai merge o tură de prosteala a populației. Desigur, impresia că toți se străduiesc să urnească "cașcarabeta" politică este una dintre preocupările escrocilor acestora, însă țelul lor rămâne blocarea perenă a oricărei tentative de a deranja sistemul mafiot, mufat la robinetele bugetare. Totul trebuie făcut, în viziunea lor, pentru delapidarea banilor publici și pentru evitarea răspunderii pentru furt și fărădelege. Or, ce poate fi mai prielnic pentru mafioți, decât ambiguitatea politică și un guvern fără putere reală? 

Practic, pare că politrucii aceștia penibili sunt dispuși să reia sceneta nominalizării inutile a unor prim-miniștri fără susținere parlamentară, ori de câte ori se va putea. Dacă o vor duce așa până la alegerile parlamentare următoare, ar fi cel mai bine pentru ei și acoliții lor. Dan cel Întârziat nu riscă suspendarea, Bolojan și liberalii care-l susțin sunt legați de mâini și pare să le placă, useriștii devin insignifianți, în timp ce vechiul USL, deși a fost sancționat drastic de electorat, rămâne pe pozițiile cheie ale bugetului de stat, din care își trage hălci pline de sângele celor care trudesc. 

Oare, Luca Niculescu va strânge măcar 200 de voturi, că Siegfried Mureșan nu a reușit să le strângă, deși, naiv și rupt de realitate, el... "miza" pe ele. De parcă ar conta dacă ai 200 de voturi sau 180 de voturi, atunci când necesarul, de nerealizat pentru vreun nominalizat, este de 233 de voturi. 

Cât de acri sunt strugurii la care nu ajunge vulpea?

Fără niciun dubiu, habar nu va avea biata vulpe, indiferent de cât de multe povești va afla despre struguri și de cât de îndelungată viață va trăi ea, înțelepțindu-se. Pur și simplu nu va ști niciodată gustul strugurilor aceia și, afară de o ridicolă atitudine de refuz disprețuitor, nimic nu o va lega de realitatea gustativă a acelor fructe intangibile.

Ei bine, tot astfel de neștiutori și ridicoli sunt cei care, fără a avea opțiuni reale, ne asigură că lor nici nu le trebuie ceva, deși este evident că sunt în imposibilitatea obiectivă de a putea avea, vreodată, acel ceva.

Gândiți-vă la cei cu bani puțini, care afirmă că nu le trebuie banii, la inculții care afirmă că nu le trebuie cunoștințe, la cei pe care-i respinge toată lunea și afirmă că ei sunt fideli și credincioși, la cei care sunt incapabili profesional și ei afirmă că nu vor să fie șefi etc.!

Printre noi, sunt nenumărați oameni fără opțiuni reale care te înnebunesc cu faptul că ei nu "vor" să se comporte într-un anumit fel, când este evident că ei nu "pot" să se comporte în felul acela, deși mulți dintre ei și-ar dori cu ardoare să poată.

"Fidelii" fără opțiune, "modeștii" fără opțiune, "cei buni" fără opțiune și mulți, mulți, alții sunt de-un penibil jenant când, din senin, încep să îți arate cât de virtuoși sunt ei pentru că nu fac "rele" deși le strălucesc ochii, dorindu-și, în adâncul sufletului, să poată să le facă.

Să discutăm despre un nevolnic, lipsit de capacități fizice și intelectuale, care nu are, în constituția lui biologică, caracteristici periculoase. Nu arată agresiv, nu poate fi agresiv și nu are capacitatea intelectuală care să îl așeze, pe plan social, pe o poziție din care să poată determina, direct, răul în viețile celorlalți. Ei bine, poate acest om să se laude că el este un "om bun" și să afirme că "răutatea" este ceva indezirabil? Pus în concurs cu o persoană cu adevărat agresivă, periculoasă, extrem de tenace și inteligentă, care poate face, în orice secundă, rău incomensurabil, oricui, dar care se strunește și își domină caracterul distructiv, mai pare individul fără opțiuni un "om bun"? 

La fel și un soț fără opțiuni, niciodată curtat de cineva, total neatractiv și niciodată testat în fața vreunei tentații de adulter, poate să își compare "fidelitatea" cu fidelitatea unei persoane extrem de atractive și asaltate de propuneri amoroase, care alege să fie credincioasă unei singure persoane, partenerului său de viață? 

Ei bine, poate că ar trebui să fim mai atenți la "calitățile" cu care ne împăunăm și să acceptăm că, uneori, "modestia" proprie, pe care o evaluăm la superlativ, poate că nu este decât masca unei neputințe personale și ne indică lipsa opțiunilor, mai degrabă, decât o virtute. Dacă nu faci niciun efort de voință și nu există nicio tentație sau ispită care să te încerce, cum să crezi că ești virtuos?! Dacă nu te lupți cu niciun "demon", fie intern, fie extern, ce anume te face virtuos?

Poate că, dacă trăiești modest dintotdeauna, fără să fi avut vreodată bani foarte mulți și un standard de trai foarte ridicat, nu ar trebui să te consideri un exemplu de modestie și să critici "opulența", înainte de a vedea dacă nu cumva ești total lipsit de "instrumentele" necesare pentru a deveni bogat. Poate că strugurii nu sunt chiar acri, ci doar nu ai tu posibilitatea de a ajunge la ei.

Constantin Antonovici

Voi face o scurtă prezentare a unui sculptor contemporan, decedat în 2002, care are o operă variată, de bună calitate artistică și care îmi pare că nu este îndeajuns cunoscut printre iubitorii de artă.

A fost asistent al lui Constantin Brâncuși în atelierul din Paris al marelui sculptor între anii 1947 - 1951 și, fără îndoială, a fost influențat de acesta. De altfel, îi și dedică una dintre lucrările sale de referință, "Capul lui Brâncuși", definitivată în 1957.

Motivul central al operei lui Constantin Antonovici este bufnița și îl realizează și exploatează în multiple ipostaze și stiluri, folosind o gamă foarte variată de materiale - lemn, bronz, aluminiu, marmură - și, evident, tehnici adecvate fiecărui material.

Este un sculptor preocupat de modernism, stilizând și simplificând până la esențe, asemenea mentorului său, Brâncuși, însă a creat și opere ecumenice - mai ales după ce s-a stabilit în New York, unde a lucrat într-un atelier oferit viager de Catedrala St. John the Divine - și a realizat chiar bustul realist al preşedintelui Dwight Eisenhower (unul dintre busturile acestui președinte), aflat la Casa Albă.

Din păcate, ultimii 22 de ani de viață i-au fost un coșmar, fiind paralizat, în urma unui accident vascular, petrecut în 1980.

Este unul dintre marii sculptori români care au trăit și au creat în străinătate și merită, cred eu, să îl amintim, mai ales că, recent, câteva opere ale lui vor intra în patrimoniul național, conform acestui articol.

Naționala de fotbal și patimile ei

Gheorghe Hagi a preluat, în sfârșit, echipa națională de fotbal a României și, după primele două meciuri (oficiale) pierdute, deja se discută despre plecarea lui de la conducerea echipei. Desigur, cretineții care-l mușcă de bazon pe Hagi, de ani întregi, mizează mult pe orgoliul lui și, probabil, speră să-l înfurie și să îi determine demisia. Pare că cei mai proști chibiți interni, cei care se tot lamentează, de ani buni, că Hagi nu este un antrenor pe măsura exigențelor lor, și-au făcut o misiune din a-l denigra pe acest mare om de fotbal și a-i deforma imaginea în percepția publică. Cu un relativ succes, aș băga eu de seamă, ținând cont de semianalfabeții care, luptându-se din răsputeri cu tastele, îl înjură pe marele nostru fotbalist.

Ce poate face Hagi cu actuala echipă națională? Mai nimic. Nu avem decât un singur fotbalist acolo - Ianis - și nimeni nu are suficientă minte, nici măcar tatăl lui, să îl desemneze lider și să creeze o echipă în jurul lui. La actuala echipă națională, toți salahorii se cred "pianiști" și, din această ridicolă și tragică supraevaluare, vin și rezultatele execrabile. Practic, jucători ca Stanciu, Marin, Man, Mihăilă, Rațiu etc., deși sunt submediocri și ar trebui să alerge disperați pentru a-i crea oportunități singurului jucător cu execuții bune (nu excepționale, dar rezonabile) de la națională, Ianis, ei se cred, fiecare, lider de echipă și, în consecință, nu numai că nu trudesc îndeajuns, dar mai și irosesc, lamentabil, situațiile bune pe care le au.

Fără discuție, educația aberantă a românilor (europenilor) și cultul absurd al propriei personalități, contrar realității, îi determină pe mediocrii din fotbalul de astăzi, nu numai să se creadă vedete, dar să devină și suficient de opaci și obtuzi, încât să nu mai fie capabili să vadă valorile reale care stau lângă ei și cărora ar trebui să li se dedice, tocmai pentru a ieși din anonimat. 

Când ești Rațiu, joci fundaș lateral și faci "bicicleta" ca și când ai defeca pe teren, crezându-te tehnic, ceva e disfuncțional în educația ta. Toți fotbaliștii actuali ai naționalei par să aibă enorme probleme cu propria autoevaluare, trăind fantasme ale unei epidemii europene și nord-americane de megalomanie cronică. 

Ianis pare singurul care, denigrat crunt de toți boschetarii presei de sport din România și de hulitorii jenanți și grobieni ai tatălui său, are comportamentul celui care a ajuns să se subestimeze. Nici nu cred că va reuși să mai scape de paralizantul "sindrom al impostorului", mai ales că manipularea psihologică a detractorilor îl determină să se îndoiască până și de evidența calităților sale excelente. Într-un sistem ideal, creat exclusiv pentru execuțiile sale, el ar fi o incontestabilă vedetă și foarte puține echipe naționale ne-ar putea face față. 

Dar, cine se încumetă să accepte valul de invectivă care ar urma unei astfel de strategii? Poate orgoliosul Gheorghe Hagi să rupă orice legătură cu vicioasa mass-media și să îi mazilească pe toți jucătorii "vedetă" ai naționalei care nu vor trudi pentru a-l pune în valoare pe Ianis? Ar putea Gică să suporte furtuna de invective timp de doi ani, până când sistemul acesta va merge ca uns și rezultatele bune vor apărea? Nu îl văd capabil și, de altfel, nu cred că va fi cineva, vreodată, capabil să își impună viziunea la naționala de fotbal a României, pe termen relativ lung, de patru sau cinci ani. Oricine ar veni, deși presa de sport românească este de o flascitate înduioșătoare, ori va face compromisuri, ori va pleca cu orgoliul înflocizat, fiindcă, da, nici antrenorii români nu au scăpat pervertirii educaționale și, evident, nici ei nu sunt capabili de corectă autoevaluare și de firesc dialog.

Concluzia mea este că, atât Gică Hagi, cât și Ianis, nu vor fi utilizați la adevăratul lor potențial, fie din ignoranța celorlalți, fie din pernicioasa invidie a hulitorilor, fie din pricina orgoliului lor - gonflat, în cazul tatălui și atrofiat, în cazul fiului -, iar alte posibilități de a face performanță, cu mazetele actuale, nu există. Sper să mă înșel, însă am mai văzut filmul acesta... 

Mascarada continuă

Așa cum majoritatea a anticipat, spectacolul de circ intitulat "Siegfried Mureşan" s-a fâsâit și, evident, România s-a întors la situația anterioară, de blocaj politic, cea atât de convenabilă sistemului mafiot, corupt, care domnește aici. Nicio emoție nu a creat laba-moartă Siegfried Mureşan, iar terenul pare pregătit pentru grețosul Sorin Grindeanu, omul care întrunește toate cerințele - mitoman, infatuat, obedient sistemului, fără scrupule sau rușine etc. - pentru a relansa era Ciucă-Ciolacu și a perpetua fărădelegea și furtul în paguba cetățenilor.

Acum, după aceste cele cinci luni de circ, menite să arate populației alienate cât de dificilă e politica și cât de mult trudesc aleșii pentru binele poporului, va începe să fie rostogolită marota scârboasă a "interesului național" și cei care, părând intransigenți și neclintiți în principii, recte membrii PNL (aripa Bolojan) și USR, vor înghiți broasca Grindeanu și vor accepta un guvern al acestuia care, nu numai că nu vă curma furtul resurselor bugetare, dar va și consolida privilegiile întregului sistem intern corupt, creând un cadru legal care îi va exonera de răspundere pe hoții de partid, pentru viitor.

Suntem captivii acestei enorme caracatițe și, deși credem că asistăm la un spectacol prost și ieftin de circ, în fapt, fonfii și gușații din arenă râd copios și cinic de noi. Noi suntem, în realitate, protagoniștii inconștienți și tragici ai acestei monstruase mascarade, ai acestei matrice primitive și, paradoxal, extrem de eficiente.

Nimeni nu luptă, de fapt, împotriva corupției generalizate, de la nivelul firesc al autorităților de stat. Sunt câțiva politruci care mimează lupta și sunt cei mai mulți politruci care se chinuiesc să escamoteze furtul total, atât în fața electoratului intern, cât și în fața instituțiilor internaționale, care mai sunt real interesate de felul cum sunt făcute lucrurile în România, la nivel statal. Atât. Poate, cele două ministre de la USR - Buzoianu și Țoiu - care, autiste și, în consecință, total defazate, să se lupte cu ceea ce cred ele că este "sistemul", dar lupta lor e haotică și ridicolă în donquijotismul ei.

Să-l așteptăm pe inadecvatul și nefericitul Dan să-l nominalizeze pe Grindeanu sau vreo extensie de-a lui și abia atunci "victoria", preconizată de sistemul mafiot în 2024, la anularea ilegală a alegerilor, se va desăvârși, prin faptul că, în pofida votului anti-corupție dat de electorat, corupții sunt la butoane din nou, prin malversațiuni care au pus în suspensie atât voința electoratului, cât și statul de drept! Nu uitați că mârșava deturnare a voinței poporului român a primit aprobarea birocrației europene și tare mă tem că o va primi în continuare, indiferent de cât de monstruase vor fi acțiunile mafiei transpartinice interne!

Pare că, în România, sistemul birocratic european experimentează posibilități de a controla voința populară, alegerile propriilor cetățeni, pentru a se asigura că partidele nealiniate și neagreate nu vor putea accede la guvernare. Și cred că, testând mămăliga românească, și-au dat deja seama că își pot permite aproape orice fărădelege, fiindcă spiritul de revoltă al cetățenilor s-a îngropat în osânza alienării și pervertirii. Vremurile tulburi, despre venirea cărora vorbim de decade, sunt aici. 

Dreptul la strâmbăciune

Mă întreb, an de an, văzând traiectoria comportamentului uman și tendința imbecililor de a aglutina și a acapara poziții de decizie și control ale vieților celorlalți, cât timp va mai dura până când socialismul modern se va instaura în lume și vom gândi în clișee și vom acționa strict, sub imperiul terorii ideologice, conform lozincilor găunoase emise de troglodiți promovați pentru că au vulve (naturale sau implantate,) nu sunt albi și se ard în zonele corporale neatinse, îndeobște, de razele de soare? Cât timp va mai dura până când competența - în orice domeniu - va fi declarată infirmitate sau infracțiune, iar idioțenia pură va deveni virtute, țel, deziderat final?

Cât timp voi mai putea înjura în agora, când există deja agore unde oamenii sunt distruși de sistemul idiocrat, dacă îndrăznesc să observe realitatea și să pună sub semnul întrebării lozincile absurde, ilogice, care au devenit limbaj comun, de lemn? Când mă voi trezi cu cenzorii în casa mea și îmi va fi cusută gura, ca să nu mai pot înjura imbecilitatea cățărată în vârful societății, precum râia în copac sau păduchele în frunte? Și, oare, doar gura îmi va fi cusută sau voi fi aruncat în întunericul temniței și mi se va șterge orice urmă a indezirabilei mele existențe?

Ce postez eu aici sunt gânduri atât de cosmetizate, încât, chiar dacă pot fi etichetat de către imbecili, deocamdată, nu pot fi tras la răspundere pentru ele și asasinat de sistemul în vârful căruia s-au cocoțat, însă, stau și mă gândesc: dacă aș posta texte brute, cu cuvintele mele exacte, tăioase și letale precum lamele de coasă, nealterate de eufemisme, oare nu s-ar răscoli puturosul orgoliu al proștilor și nu ar inventa, ad-hoc, o cange enormă și ruginită cu care să mă doboare din cer și să mă sfârtece? Oare nu s-ar înfuria animalic și, urlând grotesc, nu ar rupe bucăți de carne din mine, până aș fi fărâmițat în atomi și neantizat? 

Sunt tentat să înjur brut orice prostie ideologică sfruntată și orice cretinoid potentat, doar ca să-mi demonstrez cât de malignă este infatuarea imbecililor care ne guvernează, profitând de majorități enorme. Democrația - puterea poporului - se face praf în era imbecilității pure și, fără un prag minim de înțelegere a realității, impus ca o condiție a exprimării unui vot politic, imbecilitatea va asasina competența și o va eradica. Inteligența personală, nativă sau dobândită, va deveni o crimă și va fi pedepsită crunt - este, deja, în prea multe locuri -, iar oamenii ca mine vor fi declarați criminali și vor fi închiși pe viață. Vom dispărea, fără explicații, așa cum dispăreau "dușmanii poporului" în era de teroare a comunismului și securității.

Dreptul la opinie - la propria strâmbăciune - va fi abolit și înlocuit cu strâmbăciunea imuabilă a proștilor congenitali și a celor care profită de pe urma lor. Idiocrația înflorește, ca un cancer agresiv, sub ochii noștri și nu avem cum să ne opunem. 

De-asta, mă întreb cât va mai dura, oare, până când îmi va fi cusută, definitiv, gura și mi se va lua dreptul la strâmbăciune? 

Caitlin Clark

Am văzut, din întâmplare, în urmă cu vreun an, un clip cu Caitlin Clark. Este vorba despre o jucătoare americană, profesionistă, de baschet, care a reușit cumva, de una singură, nu numai să facă baschetul feminin vizibil, dar să și expună mizeria neagră care acaparase, aparent inexorabil, ligile de baschet americane.

Caitlin are un șarm aparte, care îți atrage imediat atenția și vezi în ea o persoană normală, talentată și dedicată, care muncește enorm pentru a-și ridica standardele și a-și consolida evoluția sportivă.

Care e contextul baschetului feminin american și de ce Caitlin Clark este persoana care frânge jegoasa cutumă? Ei bine, de ani buni, ligile de baschet feminine americane sunt fiefuri grețoase ale bandelor de negrese agresive și vicioase, care fac parte din această toxică mișcare sau sunt susținătoare ale feminismului extremist și ale minorităților (homo)sexuale și care, practic, blochează pătrunderea și ascensiunea jucătoarelor albe și, mai ales, a celor care nu fac parte din aceste dezaxate comunități sexuale. 

Pentru mine, ar fi un calvar să privesc mastodonții aceia, masculinizați, cu fețe imobile, hidoase, de boxer alcoolic, mimând că joacă baschet și siluind, practic, orice subtilitate a acestui sport, pe care-l cunosc și pe care l-am practicat la nivel de amator. De altfel, absolut niciodată în viața mea nu urmărisem, integral, vreun meci de baschet feminin și râdeam copios când jihadiste ale feminismului extrem cerșeau plăți egale cu cele ale jucătorilor de baschet, deși baschetbalistele nu "vindeau" nici zece la sută din ceea ce reușea să realizeze, ca afacere sportivă, baschetul masculin. 

Era (este încă) situația unei cântărețe care nu vinde niciun bilet la spectacolele ei, dar vrea să fie remunerată ca și când ar fi avut publicul unei mari vedete, al lui Michael Jackson, de exemplu. De unde să iei banii ca să plătești... nimicul baschetbslistelor?! "De la săraci, mă doare-n...", ai primi, mintenaș, răspunsul cretinelor feministe.

Ce face Clark diferit și cum, fără militantism, a reușit să exhibe, în toată oroarea ei, și să răstoarne, parțial, toxica paradigmă a baschetului american și mondial? 

- Este albă și asta este cea mai mare ofensă adusă clicii infracționale a baschetului feminin american. 

- Joacă extrem de bine, având cifre statistice impresionante. 

- Este carismatică și jocul ei a adus în tribunele sălilor de baschet nenumărați spectatori. 

- A devenit un model inspirațional pentru întreaga umanitate și campionatul mondial, abia încheiat, desfășurat la Berlin și soldat cu victoria echipei feminine americane, a fost, pentru prima dată, extrem de urmărit, prin mijloacele de difuzare în masă, comparabil cu întrecerile sportive masculine. 

- Este heterosexuală și asta îi înnebunește pe dezaxații din baschetul feminin american. 

- Nu comentează critic, nu vituperează, nu polemizează cu nimeni, indiferent de cât de nedreptățită este.

Din nefericire, chiar și la acest turneu final de baschet feminin, deși interesul publicului s-a manifestat, explicit, pentru a o vedea pe Clark în teren, antrenoarea a ținut-o mai mult pe banca de rezerve, preferând să folosească aceleași mutre triste, care te fac să schimbi, instantaneu, canalul de televiziune și să-l dai dracului de baschet feminin.

Fiind ea însăși de culoare și dorindu-și nespus să arate lumii că "se poate fără Clark", imbecila antrenoare a echipei americane nu a înțeles că lumea întreagă nu dă (încă) doi bani pe baschetul feminin, însă este gata să plătească destul pentru a o vedea jucând pe această fată, care a răsturnat tiparele grețoase și toxice ale noului val de idiocrație comunistoidă care s-a prăvălit peste SUA și peste o mare parte a lumii.

Caitlin Clark m-a determinat până și pe mine - un sceptic înveterat - să cred că este posibilă o întârziere a căderii umanității în bestialitate și, pentru prima dată în viața mea, privesc, cu plăcere, meciurile de baschet feminin în care este lăsată să joace. Este, fără îndoială, o nesperată licărire de firesc într-un ocean de pervertire și alienare ale omenescului.

Joacă la echipa feminină Indiana Fever și, deși nu mă interesează dacă echipa ei câștigă sau pierde, îmi place mult să-mi investesc timp și emoție văzând-o performând. Dacă vă place baschetul și sunteți normali la cap și la trup, sunt convins că o veți adora pe această tânără.

Eutanasia - controversă

Sunt țări în care persoanele aflate în suferință, fără putință de ameliorare a situației lor medicale, ba chiar cu reale indicii că ea s-ar înrăutăți, odată cu trecerea timpului, accentuând durerile și disconfortul și atentând la demnitatea umană a celor suferinzi, pot cere să fie eutanasiate, curmându-și astfel inimaginabilele suferințe.

Este cazul actorului și regizorului francez Arnaud Denis, care a fost eutanasiat marți, 22 septembrie 2026, în Belgia, la 43 de ani. Pe scurt, tragica poveste a acestui om este legată de o operație chirurgicală pentru hernie inghinală, care s-a complicat și i-a distrus definitiv viața.

Întrebarea care se pune, în cazul acestor situații îngrozitoare, este legată de capacitatea noastră de a empatiza cu astfel de persoane, aflate în suferință inimaginabilă și de a trece peste șocul firesc pe care-l resimțim, atunci când cineva preferă să moară, ca să se elibereze de durere. Putem înțelege și accepta o astfel de dorință, acută, a unui om de a se elibera de suferințe? Ce am face noi, în astfel de situații? 

Există o categorie de așa-ziși credincioși ale căror păreri împotrivă, în care-l bagă pe dumnezeul lor și "învățăturile" lui, în această situație, de parcă ar putea ști ei ce și cum vrea un dumnezeu, pur și simplu nu mă interesează. Troglodiții bigoți nu au drept de exprimare aici, mai ales dacă ei cred că știu sigur ce a zis și ce vrea dumnezeul lor. 

Adresez întrebarea celor care au trecut prin suferințe relative și gândul suicidului, ca posibilă rezolvare a situației grele, insuportabile, le-a dat târcoale și i-a încercat. Ei, probabil, sunt cei mai empatici indivizi și pot înțelege cel mai corect dorința de eliberare din suferință și dreptul fiecărui om de a trăi demn și decent. 

Înclin să dau dreptate celor care sunt adepții eutanasiei. Este, probabil, mai uman să îți curmi durerea insuportabilă prin sinucidere asistată, decât să te degradezi, fizic și psihic, accelerat, și să ajungi să urli ca un animal lovit de dureri atroce, în timp ce semenii tăi, familia și prietenii tăi nu te pot ajuta cu nimic.

Din neant, mi s-a întâmplat, odată, să mă apuce o durere atroce de umăr. Nu am avut niciodată semne ale vreunei artroze, însă am aflat, chiar atunci, că sufăr de o astfel de boală. Ei bine, până să ajung la medic și, mai apoi, la farmacie, durerea ajunsese la cote inimaginabile și m-am gândit serios că, dacă nu-mi va trece cu calmantele prescrise, nu voi putea supraviețui cu o astfel de durere. M-am chinuit o noapte și, abia dimineața, în urma tratamentului, durerea s-a ameliorat.

Știu, acum, că eu nu aș putea trăi având, permanent, astfel de dureri, însă sunt oameni, precum era Arnaud Denis, care, nu numai că au dureri mai mari decât cele resimțite de mine, în acea noapte de pomină, dar și-au pierdut funcții ale trupului și, din indivizi întregi, au ajuns abia niște bucăți de carne inerte, care au nevoie permanentă de asistență medicală. La 40 de ani, când lumea întreagă îi este deschisă unei persoane sănătoase, Arnaud Denis a pierdut totul și era bântuit de dureri atroce, ireversibile, ba, dimpotrivă, care i se accentuau săptămânal... Iată-i mărturia! 

Nu sunt vreo mimoză. Am fost luptător, în ring, ani întregi, în tinerețe, și am avut, de-a lungul timpului mai multe fracturi (de claviculă, de radius, de tibie, de mandibulă), însă nu aș putea, nici eu, suporta viața, în condițiile lui Arnaud Denis, așa încât fraternizez cu el, îi înțeleg decizia și sunt de acord cu hotărârea pe care a luat-o.

Cum vă poziționați dumneavoastră față de eutanasie? Care ar fi situația în care v-ați opune?

Fobiile și teama justificată

Se folosește, foarte des, în vorbirea curentă, termenul "fobie" și este evident că mulți oameni nu înțeleg exact sensul acestui substantiv. Pe scurt - esențial -, fobia este o frică nejustificată, ilogică, lipsită de raționalitate. 

Spre exemplu, frica de spațiile deschise (agorafobia) este o reacție irațională a unei persoane care nu suportă să se afle pe terenuri largi, în afara casei sau camerei proprii. La fel, frica de spațiile închise, mici, înguste (claustrofobia) este teama irațională de încăperile mici sau foarte mici. Chiar dacă este greu de crezut, există un număr enorm de fobii reale, caracterizate prin reacții viscerale, incontrolabile și total iraționale, ale persoanelor, la anumiți stimuli și anumite situații. 

Iată o listă cu cele mai frecvente fobii, pe care mi-a furnizat-o, la secundă, Inteligența Artificială, însă lista acestor frici este mult mai mare și, dacă sunteți interesați, o puteți răsfoi pe Wikipedia:

Arahnofobia: Frica intensă de păianjeni și alte arahnide.

Acrofobia: Frica de înălțime, care poate provoca panică la etaje superioare sau pe poduri.

Claustrofobia: Frica extremă de spații închise, cum ar fi lifturile, tunelurile sau avioanele.

Glosofobia: Frica de a vorbi în public, fiind una dintre cele mai întâlnite temeri sociale.

Agorafobia: Frica de spații deschise sau de locuri din care plecarea sau ieșirea ar fi grea ori în care nu s-ar putea primi ajutor.

Aviofobia: Frica paralizantă de a zbura cu avionul.

Ofidiofobia: Frica de șerpi.

Cynofobia: Frica irațională de câini.

Tripofobia: Frica sau aversiunea față de modele cu găuri mici sau grupuri de cavități

Ei bine, preluând exprimări propagandistice, extrapolând și fiind în evidentă eroare de înțelegere a termenilor, există o largă categorie de descreierați care folosesc substantivul fobie alături de cuvinte care îl refuză logic, fiind în contradicție, în antonimie.

Gândiți-vă la doar două dintre aceste invenții aberante ale acestor oameni și, anume, la cuvintele compuse "homofobie" și "islamofobie", cuvinte care, deși sunt extrem de vehiculate, sunt niște construcții semantice absurde și niște non-sensuri abominabile.

Homofobia ar trebui să însemne "teama irațională de persoanele homosexuale" și este un cuvânt creat artificial, fără corespondent în realitate, pentru că aversiunea enormei populații a planetei față de pederaști și lesbiene nu conține în structura ei conceptuală frica față de acești oameni și, cu atât mai puțin, iraționalul, glandulara frică. Oamenii au, în general, dispreț, scârbă, greață, nemulțumire, dezaprobare, față de homosexuali și, interogați corect, au justificări rezonabile pentru aceste senzații și sentimente, care țin de rațiune, de educație, de înfrânarea impulsurilor animalice, de scopul biologic, de perpetuarea speciei, de idealul spiritual etc.. Nu iraționala groază că te va lovi un pederast sau o lesbiană cu poșeta peste mufă stă la baza idiosincraziei legate de homosexualitate, nu teama irațională că vei fi atacat și siluit de acești oameni, chinuiți de nevoile lor exotice, te face să-i privești cu dezaprobare și nemulțumire.

În ceea ce privește "frica irațională față de islamism/islamiști", sau așa-zisa "islamofobie", dacă ne gândim, doar câteva secunde, la șirul enorm de atrocități comise de adepții islamismului, în numele credinței islamice, atunci iraționali sunt cei care nu se tem și nu le este frică de islamism și de practicanții lui, oameni extrem de reactivi, agresivi, volatili. Frica de islam și de adepții lui este dureros de întemeiată și a o eticheta drept "fobie" este un act criminal, în accepțiunea mea, similar cu "apologia infracțiunii", crima prevăzută, până în 2014, de articolul 324, aliniatul 3, din Codul Penal Român anterior. („lăudarea în public a celor care au săvârșit infracțiuni sau a infracțiunilor săvârșite de aceștia”.)

Practic, nu orice aversiune față de un comportament al unei persoane, al unei entități, al unei țări, este fobie. Fobiile sunt frici teribile, nejustificate și nejustificabile rațional, care țin exclusiv de cel afectat de acest tip de temeri viscerale, de o disfuncție psihologică a acelui om. Altfel stau lucrurile cu temerile argumentate, raționale și, uneori, obligatorii, ținând cont de istoricul subiectului care generează aceste temeri și, categoric, nu ne aflăm în prezența unor fobii, atunci când nu avem niciun fel de frică față de subiecții în discuție (având alte sentimente) sau când suntem în fața unor reacții firești de frică, determinate de comportamentul periculos și de trecutul subiecților în discuție. Nu numai că nu ai o fobie, temându-te (fiind îngrozit și oripilat) de islam și islamiști, în general, dar ai obligația să ai această temere și să fii prevăzător, privitor la adepții islamismului, iar cuvântul "islamofob", prea des uzitat, este, cred eu, o monstruozitate lingvistică de un cinism criminal.

Acum, sintetizând cele expuse mai sus și aplicând teoria în cazul unei noi situații, credeți că fobia față de poporul rus ("rusofobia") există, sau este doar o altă struțo-cămilă lingvistică, precum sunt atâtea altele?  

Siegfried - mână moartă

Pârdalnicul Dan cel Întârziat și diversiunile sale străvezii, în disperarea de a reînscăuna PSD în fruntea unui guvern al mafiei. Acesta ar fi titlul corect al unui articol de ziar, scris de un jurnalist onest. Cuprinsul articolului ar fi o înjurătură lungă, grea, în pomelnicul căreia să fie amintiți toți arborii genealogici - morți, vii și... încă nenăscuți - ai tuturor jegoșilor care sug sângele și viața cetățenilor cinstiți. Dar nu l-am găsit în nicio publicație. Nu e.

Țărănoii ăștia, troglodiți și părelnic vicleni, ar face orice, numa' să nu se ajungă la alegeri anticipate. Orice ar face. Acum, îl fac de râs pe labă moartă ăsta de Siegfried Mureșan și îl determină să se prefacă interesat de funcția de premier și să joace până la capăt în comedia asta răsuflată, care, de oriunde ai privi, este de fapt, un număr jalnic și scârbos, de circ. Parcă, oameni cu capete acromegalice, cu tare corporale genetice, care le-au schilodit trupurile suprarealist, având cocoașe, ochi bulbucați și lăcrămoși, limbi de vită, prea lungi, care le ies din guri, câte trei mâini și picioare cu două labe,... alte și alte nenumărate diformități corporale de neimaginat, mimează firescul. Grotescul se învârtoșează și mai abitir, atunci când ei, scremându-se și icnind, încearcă, fără urmă de speranță, să imite oamenii întregi.

Nu are rost să ne facem speranțe, fiindcă, odată ce sunt hotărâți să nu facă alegeri anticipate, înțelegerile toxice de culise ne vor otrăvi și ucide lent doar pe noi. Nu cred că ne vom mai reveni curând, fiindcă populiștii cresc vertiginos în sondaje și, când va fi crugul, vor pune mâna pe putere. 

Acum, când văd vomele care stau pe scaunele cele mai înalte ale puterii, nici nu știu dacă nu cumva ar fi mai bine ca naționaliștii-populiști să mi ți-i ia la secționat. Poate că ăsta este blestemul României!...

Oricum, sinistră prestație a jegoșilor ăstora! Groaznic! 

Uniunea Salvați România - mizerie morală și autism* politic

Dintotdeauna, mă face să râd în hohote modul pompieristic, afectat de prețiozitate și solemnitate, al țărănoilor troglodiți din România, intrați în politică, atunci când ei ies în fața presei - reprezentată de alți țărănoi troglodiți - să facă declarații. La fel și astăzi, când, după ce s-au văzut cu oportunistul care i-a sedus, i-a determinat să își trădeze și să-și mazilească șefa de partid și, practic, să se umple de ridicol, i-a abandonat și i-a redus la statutul de idioți utili și dispensabili, reprezentanții USR, cu imaginea găurită ca un șvaițer, în frunte cu inadecvatul și perniciosul Fritz (un țărănoi troglodit româno-german), încercau să dreagă busuiocul și să se prefacă încrezători și încă importanți, deși este evident că pupilul lor, după ce și-a exhibat jegoasa aramă pesedistă, nu mai dă doi bani pe ei și, probabil, îi ridiculizează, de fiecare dată când îi întâlnește.

Cum dracului să crezi în ei și să te aliezi, astăzi, cu "friții", când, în plină campanie electorală, au dat o lovitură conducerii din iurta lor minusculă, înhămându-se la căruța sistemului mafiot și asociindu-se cu un papă-lapte, care avea toate caracteristicile unui om manevrat de mafie?! La momentele acelea, ale absurdei trădări interne și înlocuirii propriului candidat cu un om al sistemului corupt, am crezut că USR trece, oportunist, în tabăra criminală, sub privirile noastre, în văzul întregii lumi. Dar, nu! Oamenii aceia erau doar foarte proști și fuseseră intoxicați și manipulați, ca niște imbecili de rând, cum numai retardații pot fi coordonați și transformați în idioți utili.

Acum, când le-am văzut ghiveciul inteligenței spart și pe ei înșelați și tăvăliți în ridicol de sistemul ticălos, i-aș dori desființați și neantizați, la următoarele alegeri, fie și anticipate, fiindcă, rupți total de realitate autiști și gânfi, ei chiar cred că ar putea să mai păcălească oamenii cinstiți și integri pe care i-au nesocotit, asociindu-se cu Dan. Pur și simplu, USR este nefrecventabil, ticălos din naivitate și a dovedit o mizerie morală atât de mare și grețoasă, încât nu cred că va fi iertat prea curând de cei care l-au susținut, când doamna Lasconi era președinta lor de partid. 

Văzându-i, astăzi, cu atitudini corporale care devoalau dezamăgirea și resemnarea, vorbind, ridicol, despre ei ca "parte a soluției" și despre alegeri anticipate, deși, pentru ei, alegerile ar fi ca funia în casa spânzuratului, mă gândeam la satisfacția doamnei Lasconi, care îi regăsește pe acești puciști jalnici, trădătorii domniei sale, trădați la rându-le, umiliți, terfeliți, huliți de o enormă masă de foști susținători și abandonați de cei cu care s-au înhăitat întru trădare. Nu-i puțin lucru să îi vezi în mizerie pe cei care te-au aruncat, fără niciun motiv, în mizerie, trădându-te și umilindu-te public, deși nu greșiseși cu nimic.

Dar, de-a lungul timpului, ne-am mai întâlnit cu partide conduse cu infantilism și naivitate, așa încât nu ne vom mira foarte tare dacă și acest meteorit ticălos, numit USR, va arde și va dispărea în atmosfera sulfuroasă a politicii românești. 

______________________________________________________

* Cuvântul "autist", la fel ca foarte multe cuvinte în limba română, poate fi folosit cu sensul său figurat și nu jignește nicidecum persoanele care suferă de autism. La fel cum putem folosi cuvântul "cretin" cu sensurile lui figurate (idiot, stupid, prost), fără să ofensăm persoanele bolnave de cretinism, întocmai și cuvântul "autist" (rupt de realitate, lunatic, ciudat) poate fi folosit, fără a avea în vedere pe cei afectați de autism. Băgați la cap, autiștilor lingvistici, și terminați cu cretinismele! 

Cinismul sistemului mafiot românesc

Se tot încearcă, cu sulfuroasă ticăloșie, comutarea agresivității evidente a fermierilor protestatari în neantul unor entități anarhiste, criminale, gestionate de boți și trolli aur-georgești, de tipul celor care au făcut necesară (sic!) anularea alegerilor din 2024. Așa că, oierii sunt prezentați drept niște "domnițe" ingenue, dotate doar ornamental cu bâte, iar "infiltrații" sunt responsabili de violențele și acțiunile ostile minunatului nostru stat de drept. 

De fapt, în agora s-au întâlnit și s-au berbecit două dintre cele mai toxice grupuri sociale, criminale, ale României: aparatul de forță al oligarhiei mafiote - poliție, jandarmerie, poliție militară agenți ai SRI - și bazinul grob, primitiv și troglodit, al susținătorilor demagogilor naționaliști-populiști - cei care votează AUR, SOS, POT și și-au făcut un mic dumnezeu, cu pantalonii roșii, din șarlatanul cu "capsulă" care grăiește în limba bătrână.

Slugile televizate ale oligarhiei mafiote se dau de ceasul morții, plângându-i pe bieții jandarmi agresați. Politicienii, la rândul lor, cinici, toxici, mincinoși, încercând să câștige electoral, distorsionează faptele și disipează vina, în timp ce cretinoidul de la Cotroceni promulgă legea prin care îi scapă pe consilierii locali și județeni de pierderea mandatelor și ne explică ce înseamnă, în viziunea unui semi-retardat, naționalismul sănătos. 

Toate structurile de putere din România nu sunt altceva decât grupuri organizate, criminale, care protejează mafia oligarhică autohtonă, abuzînd continuu cetățenii de rând, deși sunt plătiți - mult peste media reală a veniturilor - ca să-i slujească pe aceștia din urmă. Este de un cinism fără margini să folosești structurile de putere ale unui stat împotriva celor care le plătesc salariile și le asigură existența acestor semi-mafioți, mărunți și inumani, care constituie aceste structuri, ca să poți să îi furi, în voie, tot pe cei taxați, pe cei care susțin financiar toate instituțiile de stat, iar vina generală a celor care fac parte din aceste structuri statale, indiferent că săvârșesc direct sau sunt doar complici, este o crimă care ar trebui plătită cu sânge. 

Niciun om din structurile de coerciție, din justiție, din structurile de control financiar etc. nu este nevinovat și consider că acești profitori ar trebui pedepsiți exemplar pentru crimele lor permanente, pentru abuzurile și umilințele la care au supus populația în ultimele decenii, alături de oligarhii mafioți, care i-au racolat și i-au transformat în gheara murdară cu care ei, mafioții, își mențin și perpetuează privilegiile, omorând oameni nevinovați, la propriu. Polițiștii, jandarmii, polițiștii locali nu pot fi reeducați odată ce au dat de gustul puterii și de cel al privilegiilor, așa încât pedeapsa lor ar trebui să fie radicală și nemiloasă. 

Doar că nu ipochimenii abrutizați, care cred într-un zeușor imbecil și evident semi-analfabet (președintele ales de ei), care își spun oieri-ciobani și care visează, cum visau minerii pe vremuri, să facă o revoluție a infractorilor și să acapareze libertatea celorlalți, a celor care nu au bâte și nu put a transpirație, a brânză de burduf și a prostie grobă, sunt chemați să îi pedepsească pe criminalii în uniforme. Nu. Ei ar trebui, la rîndu-le, reeducați și, atunci când se dovedesc cauze pierdute, imposibil de alfabetizat, scoși din rândurile societății. 

Am mai afirmat și o fac din nou: în România sunt peste opt milioane de infractori, dintre care, deși au interese antagonice, oierii și jandarmii (milițienii, în general) fac parte. Acolo, în agora, nu s-au întâlnit decât două facțiuni maligne ale acestei societăți românești, pestrițe și toxice, acaparate definitiv de analfabetism funcțional.

După cîte vedeți, mafiei oligarhice și celor care săvârșesc fărădelegi întru apărarea ei - polițiști, jandarmi, magistrați, funcționari etc. - le pică extraordinar de bine naționalismul populist care a acaparat 40% dintre troglodiții nației, mai ales că aceștia nu sunt nou-creați, peste o noapte întunecată a rațiunii, ci provin chiar din rândurile mafiei USL-UDMR. Practic, "inamicul" naționalism-populismului și lipsa de reacție a celor asupriți vor asigura continuitatea și chiar ranforsarea sistemului mafiot din care fac cu toții parte. Cinismul acestor grețoși parveniți este pe măsura prostiei celor cu care mimează că se luptă politic și care, paradoxal, devin idioți utili acestui sistem. Suspect de convenabil.

Este un moment istoric lamentabil pentru România. Mafia transpartinică are instrumentele care o fac imuabilă și și-a creat o enormă masă de idioți utili, care o ajută să se perpetueze și să-și consolideze statutul parazitar. Nu e nimic de făcut, afară de o sângeroasă reacție - improbabilă - din partea celor civilizați și, cred eu, imposibilă, pentru că mafia și-a creat instrumentele de înăbușire a revoltelor și contextul internațional o avantajează. 

Nu doar pare, ci chiar este o situație groaznică pentru cei cinstiți, onești, civilizați, singura lor ieșire, regret să o afirm, rămânând emigrația. 

De ce iubesc folkul?

Pentru că el este o formă de recitare a unor poeme extrem de emoționante. Paradoxal, iubesc folkul pentru că iubesc poezia, iar poezia recitată este, fără îndoială, o fantastică muzică a limbii. 

Nu există legături reale între folkul românesc și cel american, locul unde, în anii '20 - '30 ai secolului trecut, apare curentul acesta muzical. Nu am de gând să vă încarc cu date istorice și teoretice, însă, simplificând, folkul american a însemnat preluarea și reinterpretarea în manieră modernistă a unor melodii populare americane, cu influențe multi-etnice, vechi, de către interpreții acelor ani. Pentru americani și unele țări de limbă engleză (Commonwealth) muzica folk s-a modificat mult, în anii '60 ai secolului trecut, când a devenit un mijloc de atitudine socială și politică.

În România, folkul pătrunde abia în anii '60 ai secolului trecut, deja pervertit de mișcările ideologice americane și nu are priză decât într-un mediu studențesc, restrâns și nesemnificativ. Se desparte repede de problematica socială specifică folkului american și capătă o identitate proprie, în perioada anilor '70 - '80 ai secolului trecut, sub impetuoasa înrâurire a poetului de curte al liderilor comuniști, Adrian Păunescu. 

Deși fenomenul folk al Cenaclului Flacăra pare acaparat, supervizat și controlat de partidul stat, în timpul apogeului său din anii 1970 - 1980, el își conturează tiparul și se consacră ca o formă subtilă de artă lirico-muzicală, în care linia melodică rămâne doar un suport pentru mesajul poetic al interpretului recitator. 

Apar, evident, și cantautori care folosesc folkul ca instrument de protest social sau politic, însă, de cea mai mare însemnătate devin poeziile cu o paletă tematică extrem de variată, care depășesc cu mult aria social-politică. 

Ei bine, aici mă aflu eu. Consider folkul un instrument fantastic de promovare și proliferare a poeziei de foarte profundă vibrație și trudesc și eu, după priceperea mea, la perpetuarea acestei arte. Am, săptămânal, "spectacole" scurte de muzică folk, pe care le susțin în solitudine, doar pentru pura mea plăcere și, arareori (probabil, de două ori pe an), mai cânt pentru familie sau pentru amicii apropiați. Nu aș putea susține spectacole, pentru că am un consum emoțional enorm, epuizant, în timp ce interpretez și pentru că nu am absolut deloc încredere în publicul actual. 

Iubesc chitara (western), însă, după ce am învățat (singur) să-mi acompaniez vocea, m-am temut mereu să aprofundez cunoștințele la acest instrument, fiindcă este clar că aș deveni obsedat de el și nu aș mai avea nicio secundă liberă pentru altceva. Pur și simplu, îmi interzic să studiez mai mult de o jumătate de oră, zilnic, la chitară, fiindcă sunt obsedat de ea și aș cădea, fără putință de scăpare, în dependență definitivă... Și-așa, mă doare acut, ca într-o criză de sevraj, faptul că trebuie să întrerup studiul. Îmi permit să cânt muzică folk cât vreau, dar studiu la chitară nu am voie, decât maximum o jumătate de oră pe zi.

Arta și variatele ei ipostaze. Folkul, printre altele, este o artă de tangență între vocabula rostită și muzica simplă, repetitivă, decorativă. Dacă vreți, melodia folk este comparabilă cu butaforia din piesele de teatru, cea care completează și elucidează comportamentele personajelor unei piese. Și, da, folkul este o importantă parte a vieții mele și una dintre artele pe care le iubesc.

*** Obsevați, poate, că îndrăznesc, mai mult ca în trecut, să vă comunic trăiri și opinii proprii, subiective. O fac doar pentru că știu sigur că nu am cititori și voi renunța să mă mai expun, atunci când acest fapt se va modifica. Deocamdată, mai ales că este vorba despre artă sau psihologie, nu mă deranjează să scriu și despre modul meu personal de a lua contact cu lumea. Altfel vor sta lucrurile, dacă va trebui să răspund pentru emoțiile și părerile mele... 

QuasiModoArt · Singur

Testul de toleranță - resetarea

Am afirmat de multe ori, de-a lungul ultimului sfert de veac, pe multiple canale, că filmul este, pentru mine, arta supremă și că sunt fascinat de această artă. Scriu multe povești și, mărturisesc, modul în care ele se dezvoltă în mintea mea seamănă enorm cu un film. Uneori, sunt parte din acel film, alteori, sunt doar un simplu observator al întâmplărilor, însă, acest mod al meu de a crea proză m-a determinat să găsesc ancore emoționale în film și să mă îndrăgostesc de această artă complexă.

Nu la fel funcționează mintea mea, atunci când citesc. În timpul lecturii, vizualizez mental doar tablouri succesive, în care ordonez informațiile din carte. Desigur, și acest mod de a lua contact cu lumile create de alții este fascinant și, în timp ce citesc, mă simt ca într-o pinacotecă uriașă, în care, împreună cu autorul, pun tablouri inedite pe simeză, făcând, instantaneu, paralele subtile, pline de dublă emoție, între diferitele imagini statice sau imperceptibil dinamice. Povestea citită, chiar și după citire, nu mi se derulează în imaginație ca un film, ci ca o succesiune de tablouri vii, cu variate detalii și multiple aspecte caracteriale ale protagoniștilor.

Mi se întâmplă, dorind să văd și să simt cât mai multe, să dau șansă câte unui serial, care este foarte departe de a putea fi numit măcar film, darămite artă filmografică și, poticnindu-mă des în inadvertențele lui, abia să pot să-l parcurg. Apoi, în timp ce vizionez, cu greu, acest serial, găsesc un alt film sau un alt serial care sunt foarte bine realizate și cadrează exigențelor mele. Ei bine, după ce vizionez, cu entuziasmul unui copil fascinat, acest din urmă film sau acest serial, îmi e, invariabil, imposibil să mai reiau vechiul serial și îl abandonez. Invariabil. 

Mă gândesc, de fiecare dată, că, dacă standardul nu mi-ar fi fost resuscitat și resetat de calitățile filmului sau serialului conform, aș fi pierdut timpul, vizionând inepția până la capăt și rămânând doar cu gustul amar de a fi fost martor al unui eșec filmografic lamentabil. Practic, aș fi irosit viață cu... insignifianța, ratând, poate, oportunități și șanse unice într-o existență limitată de om.

Fără îndoială, pentru a rămâne de partea reală a artei, avem nevoie de contactul permanent cu arta reală, altfel, gradul nostru de toleranță devine din ce în ce mai mare, până când, practic, renunțăm la exigențe, renunțând, concomitent, la... artă. Este, din nefericire, ceea ce se întâmplă în arta actuală, unde, pe ușa larg deschisă a ambiguizării ideologice a evidenței, pătrund impostura, kitschul, non-arta. Când vă îndoiți, întorceți-vă la standard și veți spulbera impostura!

Populiștii europeni și viitorul lor luminos

După alegerile din landul Saxonia-Anhalt, pe care AfD (Alternativa pentru Germania) le-a câștigat duminică cu 43,8%, birocrații europeni, rupți total de realitatea din străzile marilor orașe vestice ale Europei, sunt consternați. 

Las la o parte faptul că AfD este catalogt, injust și criminal (eu i-aș băga în pușcării pe cei care-l numesc astfel), partid extremist și că, printre capetele seci și imbecile din Bundestag (Adunare legislativă din Germania, echivalentă Parlamentului românesc) există unele de-a dreptul tembele care cer interzicerea formațiunii naționalist-populiste, de parcă ar putea pune plasturi pe gurile celor 43,8% dintre alegătorii landului Saxonia-Anhalt și anticipez că cel puțin alte două landuri germane vor da câștig de cauză populiștilor, atunci când vor avea loc alegeri pe teritoriile lor și mă refer la Saxonia și Turingia. 

Țările vest-europene se confruntă cu acest val de naționalism populist - Italia, Austria, Olanda, Germania, Belgia - și, ținând cont de politicile criminale ale birocraților UE și cele ale guvernelor naționale, creșterea în sondaje a partidelor care resping imigrația musulmană, conversia industriei, drepturi aberante pentru devianții sexuali etc., va fi tot mai accelerată și se va solda cu acapararea Europei de către partidele care aderă la acest curent social-politic. Nu este de mirare, luând în considerare evenimentele, iar încrâncenarea cu care birocrații au distrus echilibrul social, fragil, al cetățenilor europeni le va ieși pe nas, în următoarele decade.

Țările din estul Europei, țări refractare deja la politicile de criminală integrare și acceptare, promovate, fără selecție, fără discernământ și grijă pentru cetățeanul propriu, cu râvna imbecilului, de birocrația vestică, vor fi absorbite de curentul naționalist-populist și vor consolida autoritatea partidelor care fac parte din această mișcare. Cred că, în mai puțin de zece ani, dacă partidele clasice se cramponează de actualele politici, dreapta naționalist-populistă va acapara Uniunea Europeană. 

Desigur, ascensiunea dreptei este inevitabilă, dacă situația și condițiile nu se schimbă, însă ceea ce nu înțeleg, la acest moment al votului furios, aceia care optează pentru partidele precum AfD este faptul că, pe lângă expulzarea criminalilor musulmani aciuați și prosperi în Europa și, de asemenea, pe lângă justa interzicere a mutilărilor fizice și psihice ale copiilor, în numele unor abominabile așa-zise drepturi sexuale, populismul promovează închiderea granițelor naționale, dizolvarea Uniunii Europene, reluarea comerțului (importului de gaze) cu statul terorist rus, concomitent cu tăierea fondurilor pentru ajutorarea Ucrainei, chestiuni absurde și autodistructive, care înseamnă că Rusia se va extinde, fără opoziție, până la Berlin și, probabil, cu o insignifiantă opoziție, și dincolo de capitala Germaniei. Ce ar mai putea-o opri, în condițiile dizolvării blocului statal european? Iar regula de aur a hoardelor Rusiei teroriste este simplă: tu îmi dai tot ceea ce produci, duci o viață austeră și aduci ode conducerii noastre "eliberatoare". 

Practic, birocrații actuali ne vor aduce, în mai puțin de zece ani, naționaliștii-populiști pe cap, iar aceștia, deși ne scapă de criminalii musulmani și de aberanta lor (in)cultură, creează cale largă imperialismului rusesc, celui chinezesc și celui american. Europa scindată, plină de granițe naționale și de mici dispute teritoriale, va simți "beneficiile" autocrațiilor militare care dau, de secole, chiorâș la punga europeană.

Știu că acest scenariu pare o fantasmagorie, în acest moment, dar vă îndemn să priviți, cu mare atenție, la ceea ce face Trump - un naționalist-populist împuțit - în SUA și să vă gândiți că AfD a câștigat deja un land german, la fel cum, în alte țări vestice, partidele de dreapta au obținut scoruri bune și unele înalte funcții publice sunt ocupate deja de lideri naționalist-populiști! 

Mai pare AUR defazat și susținătorii lui, troglodiți și retardați (în enormă proporție), vă mai par rupți de realitate? 

Idiocrația și semnele ei clare

Nu este niciun secret că eu preconizez și avertizez, de peste cincisprezece ani, că societatea umană se va imbeciliza accelerat și va colapsa din pricina prostiei. De altfel, tot ceea ce se întâmplă, în general, pe planetă reprezintă indicii clare ale pervertirii ființei umane și brutala alienare a omenirii. 

Vine, acum, raportul PISA (Programul pentru Evaluarea Internațională a Elevilor) și ne spune exact ceea ce eu, cu instrumente de mult mai mică amploare, preconizam și avertizam: elevii actuali devin din ce în ce mai incompetenți.

Ce înseamnă testele PISA? Sunt teste care vizează citirea (lectura), matematica și științele, în care nu sunt atât de importante cantitatea de cunoștințe teoretice, ci mai ales modul în care cunoștințele pot fi coroborate și aplicate în practică. De fapt, aceste teste, pe care anul acesta le-au susținut un număr de 760.000 de elevi, cu vârsta de 15 ani, din 91 de țări, măsoară (simplificând foarte mult lucrurile) procentul de "analfabetism funcțional" al celor testați.

La nivel mondial, adolescenții de cincisprezece ani, au avut, în medie, rezultate care sunt echivalente unor adolescenți de paisprezece ani, iar, la lectură, tinerii testați în acest an au atins cel mai slab nivel din acest secol, testul PISA fiind susținut la nivel global, pentru prima dată, în anul 2000. 

Desigur, există multiple date care nuanțează mult aceste rezultate seci, însă, fără îndoială, gradul de prostie nu numai că nu rămâne constant pe planetă, în ciuda înmulțirii populației, dar crește, anual, cu procente semnificative. 

În România, păstrându-se tendința planetară, gradul de analfabetism funcțional a crescut cu multe procente din anul 2022, când era de "doar" 41,7%, așa încât un procent de 48% dintre elevii testați se află în diverse grade de dificultate în a pricepe un text relativ simplu, de lungime moderată. La matematică, stăm și mai prost și un procent (crescător și el) de 52% dintre elevii de cincisprezece ani sunt incapabili, în timp ce, la științe, analfabetismul funcțional a crescut cu doar două procente, față de anul 2022, de la 44% la 46%.

Bineînțeles că, interpretate științific, subtil și multidimensional, aceste date seci pot releva "dezastre educaționale" mult mai îngrijorătoare decât și-așa distructivul analfabetism funcțional, însă, la o privire succintă, de ansamblu, viitorul nu poate fi foarte liniștitor, gândindu-ne că, peste doar un deceniu, acești oameni vor începe să gestioneze țara.

Nu îmi pot ascunde disprețul față de părinții din ziua de azi și îi sfătuiesc pe adolescenții care au trecut testele PISA să nu îmbrățișeze meseria de cadru didactic și să nu aibă copii! Lumea, în foarte scurt timp, va deveni un iad al imbecililor. Dacă vreți să aveți copii și să nu suferiți într-o astfel de lume, va trebui să îi transformați în arme de auto-apărare, la propriu, ceea ce le va distruge copilăria și... la ce bun?

Știu că, acum, par un prooroc al apocalipsei, însă crima este printre noi deja și analfabeții funcțional distrug deja lumea din poziții de putere statală. Scutiți-vă de suferința de a avea un copil pedepsit de societate pentru că nu este suficient de... retardat, de incompetent, de imbecil! 

Muzica

Presupun că muzica - vibrația armonioasă a mediului - găsește calea cea mai scurtă spre spiritul uman și, de aceea, este arta pe care o recepționăm și o asimilăm cel mai intim, cei mai mulți dintre noi. Există o legătură profundă între muzică și cuvântul rostit (recitare) și emoția iscată de împletirea muzicii cu poezia creează, atât în interpret, cât și în ascultător, emoții multiplu amplificate și extrem de puternice. 

De-a lungul timpului, pe fiecare bucată de pământ locuită a planetei, muzica a însoțit mereu umanitatea și cred, cu putere, că a slujit și ea, din plin, la evoluția omului. Nu cred că este posibilă nici măcar supraviețuirea în cacofonică disonanță, așa încât, dacă ești foarte atent la modul în care popoarele lumii rostesc cuvintele, vei avea revelația că ortoepia fiecărei limbi planetare reprezintă, de fapt muzicalitatea limbii proprii și vei rămâne consternat că oamenii pot găsi muzică în atâtea variate moduri. În ceea ce mă privește, limba rostită, este o formă simplă de muzică.

Cum ne raportăm la muzică și ce criterii avem pentru a putea delimita ce este, cu adevărat, muzică și ce este doar poluare fonică și indezirabilă cacofonie? Cum putem naviga printre atâtea stiluri muzicale și cum putem decela între atâtea gusturi, categorice și exclusive? Există, oare, instrumente de măsurare a ce este și ce nu este artă, în muzică, de vreme ce stilurile muzicale sunt atât de interdependente și de mixate? 

Spre deosebire de celelalte arte, unde emoția din spatele creaților trebuie căutată și relevată, arta muzicii creează emoții instantanee, făcând imposibilă o evaluare a caracterului ei, de artă, pe această cale. Nici criteriul repetitivității nu ne ajută, pentru că muzica mizează tocmai pe repetitivitate, pe ritm și pe sublinierea ritmului. Bun. Atunci cum știm că "Aida", opera lui Giuseppe Verdi, este mai valoroasă decât cântecul popular "Șapte văi și-o vale-adâncă"? Știm asta? 

Specializarea proprie, studiu și îmbunătățirea cunoștințelor generale, rafinarea propriului gust și o cultură generală dinamică și variată, îi va ajuta, atât pe creatorul de muzică, cât și pe consumatorul de muzică. Practic, fără cunoștințe muzicale minime și fără un grad ridicat de cultură - muzicală și generală - posibilitățile unui om de a depăși simpla muzicalitate și a accesa sferele emoționale înalte ale artei muzicale sunt, cred eu, nule. 

Educația muzicală, observația muzicală, exercițiul îndelungat de ascultare activă, în scopul studierii, a diferitelor tipuri de muzică vor duce, mai devreme sau mai târziu, la rafinarea gustului muzical și la apariția instrumentului personal de măsurare a artei muzicale și de separare a ei de non-arta muzicală. Desigur, ca de fiecare dată, când e vorba despre artă, cultura proprie (generală și specifică) e singurul instrument de evaluare obiectivă a unui produs artistic, iar înlăuntrul acestei proprii culturi, rețeta personală de a accesa și crea emoții și de a te racorda la ele este de o foarte mare importanță.

În concluzie, deși mult mai aproape de sufletul uman și de spiritualitatea omului, arta muzicii este, cumva, mai greu de accesat de către neinițiați. Ochiul este creat de natură să vadă doar într-un anumit fel și să distingă armonia de culori și de volume. Cuvântul - scris sau rostit - se adresează intelectului și trece prin filtrul raționalului, înainte de a ajunge la fibra emoțională umană. Muzica, însă, nu are niciun filtru și pătrunde direct în sfera noastră emoțională, atingând, probabil, cele mai primare simțăminte umane. De aceea, este mult mai dificil să convingi un diletant că ceea ce face sau ascultă el, deși este muzică, ritm, cadență, nu este artă. Nu poți să-l convingi, fiindcă vibrația care-l pătrunde se racordează cu vibrația lui corporală și tot sistemul lui glandular începe să funcționeze armonios, conform cu această simplă, primară, vibrație. Cum să îi spui unui om, care ascultă o melodie creată pe ritmul bătăilor inimii lui, că acea melodie nu este artă?! Și foarte multe melodii sunt create, inconștient, pe ritmul bătăilor inimii umane, chiar dacă ele nu au nici cea mai mică legătură cu arta.

Cred că, în viața de zi cu zi, dacă au grijă să nu îi deranjeze pe ceilalți și își ascultă muzica doar în intimitate, acești melomani trebuie priviți cu mare indulgență. "Omul care cântă nu se poate gândi la rău", spune o zicală și, pentru mine, acesta este un argument de necontrazis.

SUA și guvernul ei, în prag de alegeri electorale

La mijlocul fiecărui mandat prezidențial de patru ani, în SUA, au loc alegeri electorale. Anul acesta (2026), pe 3 noiembrie, aceste alegeri, de jumătate de mandat, sunt programate în statele americane și, cum se obișnuiește, apar sondaje de opinie care măsoară popularitatea președintelui, celor doi ani de guvernare ai acestuia. Un astfel de sondaj este și cel realizat de CNN și cifrele lui sunt surprinzătoare și... nu prea.

Ei bine, Trump se află la cel mai scăzut procent de popularitate și tendința încrederii electoratului american într-o îmbunătățire a guvernării este descrescătoare. Practic, peste 64% dintre americani nu sunt mulțumiți, în general, de administrația Trump.

Reproșul alegătorilor este legat, așa cum era de așteptat în țara în care dolarul este zeul suprem, de problemele economice ale cetățenilor, generate de războiul coaliției SUA-Israel cu Iranul. Prețul crescut al combustibililor îi face pe americani să-l reevalueze pe Trump și politicile sale.

În fapt, sunt multiple alte nemulțumiri pe care stilul haotic, intempestiv, al lui Trump, de a administra resursele și instituțiile naționale, le-a provocat cetățenilor americani, însă "cireșica de su' porc" este prelungirea războiului cu Iranul și dereglarea totală a comerțului internațional cu petrolul Orientului Mijlociu.

Dacă ar fi să trecem în revistă și alte motive de nemulțumire față de guvernarea în curs, atunci, cu siguranță, putem nominaliza politica fiscală, gestionarea crizei imigranților ilegali, atitudinea ostilă a guvernului față de minoritățile sexuale, înțelegerile neprincipiale cu inamicii tradiționali ai SUA (Rusia și China), amenințările de anexare a Canadei, Groenlandei, Cubei... 

Totuși, dacă pentru Uniunea Europeană, Marea Britanie, Australia, Canada, Japonia și Coreea de Sud, modul în care Trump și guvernul lui li se adresează este lipsit de realism și diplomație, jignitor și trivial, trebuie să înțelegem, că votantul american nu se simte jenat nicidecum de aceste mârlănii ale administrației Trump, fiind, mai degrabă, de acord cu atitudinea mizerabilă a conducerii americane actuale. 

Nu faptul că Trump și cei care-i suflă-n dudă au căpătat statutul de criminali mizerabili, în fața lumii întregi, transformând SUA într-o federație statală prădătoare și agresivă, îi deranjează pe americani, ci faptul simplu că aceste crime, săvârșite cu cinism și, de prea multe ori, din pură megalomanie, nu numai că nu le aduc profit, dar îi și devalizează, făcându-i mai săraci.

Pentru mine, SUA, prin cetățenii ei actuali, este vârful de lance al idiocrației inexorabile, care se va prăvăli peste întreaga lume, într-un viitor pe care eu îl cred foarte apropiat, iar această incapacitate a lor, de a-și sesiza pervertirea și abrutizarea morală, îmi certifică previziunea că oamenii de tipologia lui Trump, deși găunoși și viscerali, vor fi din ce în ce mai vizibili în proximele decenii. 

Una peste alta, căderea abruptă și brutală, în sondajele de popularitate, a administrației Trump, deși este o veste bună pentru planetă, nu vine nicidecum ca urmare a trezirii electoratului american din somnul rațiunii care l-a făcut posibil pe măscăriciul megaloman, cu mâinile pline de sânge și cu buzunarele pline de banii obținuți cu prețul acelui sânge, ci doar din pur și meschin interes economic al cetățenilor americani, cărora crimele săvârșite de președintele lor le-au produs găuri în bugetele personale, ci nu profit, așa cum li se promisese.

Să nu ne amăgim! Democrații americani, la rândul lor, sunt, după cum s-au dovedit în timpul lui Biden, un cancer la fel de agresiv și ucigaș, precum sunt și republicanii lui Trump. SUA, sub unghiul din care le pot vedea eu, subiectiv, evoluția, nu mai au scăpare din fața idiocrației și, sincer, nici UE nu se simte prea bine sub călcâiul lat al birocrației de la Bruxelles. Dar acest subiect îl voi(vom) aborda și discuta altădată.

Sculptura

Deși capătă rang de artă abia în timpul Renașterii, sculptura a însoțit permanent omul și i-a modelat caracterul și sensibilitatea. A fost considerată, mult timp, doar un meșteșug, fiindcă ține enorm de tehnică - de grafică, de calcule geometrice, de consecventă repetitivitate, de cunoașterea caracteristicilor fizice și chimice ale diferitelor materiale utilizate etc.. Practic, doar partea de proiect a unei sculpturi ține de imaginație și doar momentul în care un artist creează, în propria minte, o "simfonie a volumelor" este "slova de foc" a artei sculpturale, în rest, actul realizării, în sine, a obiectului artistic ținând de meșteșugul creatorului, de studiul intens pe care l-a făcut de-a lungul timpului și de dexteritatea pe care a căpătat-o prin exercițiu.

Ești în fața unei sculpturi artistice doar atunci când, în spatele formelor pe care le vezi aievea, există inefabile simboluri și emoții, pe care obiectul de artă ți le transmite și pe care le recepționezi și le traduci în simboluri și emoții proprii.

Pare ușor să delimitezi astfel arta de non-artă, însă, pe această poartă largă - a conceptualității - trec, în voie, mii de așa-ziși artiști și mii de obiecte care poartă eticheta de "sculptură", deși nu sunt altceva decât impostori de duzină și, respectiv, pură poluare.

Sub enorma umbrelă a artei sculpturii intră o mulțime de tehnici de a așeza artistic volumele și un număr enorm de materiale. Am putea clasifica, după materialele utilizate, că există sculptura în lemn, în piatră, în lut, în metal, în sticlă etc., însă, pentru că în cadrul fiecărei categorii există nenumărate subcategorii care țin de specificitatea materialului folosit, este dificil să delimitezi astfel sculptura și să o structurezi. Este dificil să faci comparații între o sculptură metalică, turnată în bronz, și o sculptură realizată în teracotă, de exemplu, fiindcă tehnicile de realizare sunt incompatibile. Ce poate reuni, atunci, aceste artifacte sub arealul noțiunii de artă sculpturală? Ei bine, așa cum afirmam, rămâne doar fundalul ideatic-emoțional al artistului care stârnește, prin realizarea sa, un orizont de idei și de emoții în privitor. 

Este din ce în ce mai ambiguă și pare definitiv fracturată limita dintre sculptură (artă) și simplul obiect ornamental (meșteșug), din cauza faptului că gustul artistic, rafinat, a fost, practic, smuls din constituția culturală a omului recent și el, omul actual, vibrează doar la stimuli lipsiți de profunzime, primitivi și șocanți. Doar pe aceștia îi înțelege și doar la aceștia are acces, așa încât, în loc ca arta să ridice la nivelul ei spiritual vulgul, prin exercițiu și trudă intelectuală, s-a trivializat și s-a pervertit, coborându-se la nivelul vulgului, consimțind, astfel, să fie infestată de impostură și kitsch.

Se poate glosa mult pe tema ofensivei prostului gust, foarte prezent în sculptură, și pe cea a pervertirii acestei încântătoare arte, atât de complexă și emoționantă. Probabil, o să mai public și eu texte referitoare la ce este bine și ce este rău, din punctul meu de vedere, în sculptură, însă, acum, nu doresc decât să trasez niște repere generale de recunoaștere a obiectelor sculpturale, care pot fi subsumate artei. 

În concluzie, indiferent ce vi se spune despre calitățile unui obiect creat de cineva, pentru a fi sigur că merită calificativul de artă, căutați, privindu-l, emoția autorului, ideea-simbol din spatele obiectului și emoția din voi, cea pe care o resimțiți, intrând în contact cu obiectul și cu povestea lui! Dacă vibrați și vi se trezesc senzații, gânduri și sentimente neașteptate, atunci, s-ar putea să stați, față în față, cu o realizare artistică. Și, sincer, ar fi un moment minunat.

Controlul propriei vieți

Unul dintre factorii psihologici care creează echilibru în viața unui individ este impresia că deține controlul asupra propriilor acțiuni și că își determină viața prin acest control. Din păcate, la o analiză profundă, observăm că un control total al propriilor acțiuni este imposibil în societățile umane, indiferent de tipul de orânduire al acestor societăți și indiferent de momentul istoric. Pur și simplu, umanitatea nu-ți permite să ai control total asupra modului în care îți trăiești viața, interferând în deciziile tale și constrângându-te să te conformezi hotărârilor altora - majorității, birocrației, despoților.

În anii trecuți, am scris un șir de materiale despre faptul că un individ se află în imposibilitatea de a evita paradigmele sociale cunoscute și de a se sustrage lor, evadând într-un loc unde constrângerile și regulile altora să nu-l mai ajungă. Pământurile planetei sunt împărțite și, oriunde ai vrea să te ascunzi, dai peste un "administrator" preocupat să-ți impună regulile celor care dețin acele pământuri. Practic, oricât de elaborate, morale și înțelepte ți-ar fi principiile de viață și regulile proprii care decurg din ele, nu ai posibilitatea să te ghidezi după ele, fiindcă gheara socială te ajunge și îți impune regulile ei sau, în caz de neconformare, pedepsele ei. 

Subiectul controlului relativ al propriei vieți devine, astfel, cel cu adevărat important, odată ce este evident că un control total al individului asupra vieții sale este o imposibilitate evidentă. Putem, totuși, controla parțial cum ne ducem existențele? Putem fi siguri, de exemplu, că, dacă nu încălcăm regulile sociale, vom fi scutiți de oprobiu social și de pedepse nedrepte? Ei bine, din păcate, societatea actuală, cu toate formele ei de orânduire, nu-ți garantează controlul nici măcar în cazul conformismului total în fața regulilor sale, posibilitatea ta de a-ți controla viața, în limitele regulilor impuse de societate, fiind o chestiune de noroc, mai degrabă, decât o firească urmare a obedienței tale. Vedem milioane de victime ale bunului plac al unor instituții de stat, deși este evidentă nevinovăția și onestitatea acestor abuzați. 

Din păcate (sau, în aceste situații, din fericire), controlul asupra propriei vieți nu este posibil nici măcar despoților sau celor foarte bogați. Mereu există, în umbra acțiunilor, aparent benevole și voluntare, ale acestui tip de oameni, rațiuni și predeterminări care le însoțesc hotărârile. Desigur, "zeul ban" conferă o aparentă eliberare de chingile conformismului și de cele ale obedienței, însă păstrarea accesului la resurse sau la funcțiile care furnizează aceste resurse este însoțită mereu de acțiuni care necesită compromis și care depășesc cu mult sfera controlului propriu, al acestui tip de indivizi, asupra propriilor lor decizii.

Putin este unul dintre despoții sângeroși ai lumii și afirmația că deține controlul suprem al propriei vieți pare indubitabilă, mai ales pentru că el pare să aibă drept de viață și de moarte - control total - asupra conaționalilor săi, pe care îi sacrifică pentru țelurile proprii. În fapt, teroristul de la Moscova face exact ceea ce trebuie doar pentru a supraviețui. Parte a unui enorm mecanism oligarhic, parazit și criminal, Putin nu-și permite nici să cucerească Europa - lucru pe care știm că și-l dorește -, dar nici să încheie războiul cu Ucraina și să oprească valul enorm de sacrificii umane, fiindcă ar fi invitat la un "ceic", mintenaș, de cei care au suportat costurile reale acestui război terorist. Practic, țarul criminal, deși pare, pentru vulgul băgător de seamă și negânditor, că-și controlează soarta, este doar o păpușă cu notorietate care nu deține nici măcar un control relativ al vieții proprii.

Putem concluziona că nu avem control asupra vieților noastre, indiferent cât de retrași și lipsiți de nevoi suntem? Ei bine, se pare că exact așa stau lucrurile și că posibilitatea de a face lucruri, în general, chiar lipsite de impact asupra comunității, care să "scape" de sub influența societății este asimptotic nulă. Singura decizie scăpată de sub controlul social este sinuciderea, însă ea privește moartea, ci nu viața indivizilor. Nu avem control real asupra propriilor acțiuni și orice acțiune de-a noastră este supervizată de societate, fiind, ulterior, aprobată sau amendată. Ei bine, aprobarea sau, după caz, amendarea acțiunilor (sau inacțiunilor) noastre ne confirmă clar că nu noi deținem controlul în viețile noastre și că trăim, de fapt, doar aparența unui control relativ al propriilor noastre vieți, o fantasmă.

Capete seci

Nu am avut nici măcar vreo vagă așteptare de la inadecvatul Dan, atunci când l-am "nevotat" pe semianalfabetul Simion. Am fost în situația - "clasică" pentru România și pentru alegătorii ei onești - în care m-am prezentat la vot ca să nu ajungă președinte vreun Vadim, vreun Ponta sau vreo Dăncilă și nu mi-a păsat absolut deloc că în competiție cu aceștia erau un guvid sau un galoș. 

Nu am avut pretenții de la Dan și știam că și el este un om al unei părți a sistemului corupt, mafiot, românesc, așa încât nu sunt surprins de acțiunile lui absurde sau de blocajele instituționale în care pare că se simte bine maimuțoiul timorat de la Cotroceni.

Pe de altă parte, sunt ridicoli și dovedesc imbecilitate grobă, imuabilă și perenă, susținătorii obtuzi ai AUR, sperând că, dacă votanții lui Dan, oamenii naivi și onești, care chiar au crezut că Dan este un bărbat cu caracter ales, îl reneagă pe acesta și își cer scuze public că s-au lăsat manipulați de promisiunile lui electorale, ei vor trece imediat în tabăra decerebraților populiști și Georgescu, Simion sau alt șarlatan vor fi reevaluați și susținuți necondiționat, ca o formă de răzbunare împotriva sistemului mafiot, de către cei dezabuzați. Stați pe burdihane, că apa-i mică, neicușorilor, și obișnuiți-vă cu ideea că oamenii aceștia, chiar dacă regretă că l-au făcut președinte pe pârțagul corupt de Dan, nu ar vota niciodată cu vreun șarlatan populist, suveranist, protocronist, anti-european și filo-rus! 

De altfel, oamenii aceștia știu că nu s-ar fi putut altfel vota și că, practic, ei nu aveau de ales, odată ce Dan ajunsese în turul doi. Ei nu își cer scuze vouă, populiștilor-suveraniști, ci celor care i-au avertizat că Dan nu merită o investiție de încredere totală. Mie îmi cer dumnealor scuze, deși chiar și eu l-am "nevotat" pe Simion, ajutându-l, astfel, pe Dan să devină președinte, fiindcă eu i-am avertizat cu privire la toxicitatea acestui limbric megaloman, grotesc inadecvat, prins, definitiv, în gheara de oțel a mafiei românești transpartinice.

Este uluitor că acest tip de raționament fals, în care, dacă un om neagă ceva, i se atribuie, absurd, că ar confirma, automat, altceva, este un mod în care funcționează cea mai mare parte a națiunii ăsteia. Faptul că sunt împotriva unor măsuri ale birocrației europene, spre exemplu, mă face, în ochii unor astfel de încuiați, automat, un promotor al terorismului de stat rusesc și un grețos filo-putinist sau un "trumpist" "MAGAiot". Nimic mai fals, chiar dacă există situații în care unii oameni sunt astfel. Raționamentul de acest tip este greșit în sine. Poți să fii, liniștit, un critic vehement al lui Dan și, concomitent, îi poți disprețui profund pe suveraniști și pe liderii lor șarlatani, inepți, ridicoli și toxici, fără ca acest fapt să te pună în vreo contradicție logică, după cum poți critica atât birocrația europeană, cât și ideologiile putinistă și trumpistă, concomitent, fără să rupi logica pe genunchiul colțuros al prostiei. 

Țineți minte, deci:

Faptul că milioane de votanți ai lui Dan îl critică și se delimitează, acum, de acțiunile sau inacțiunile lui criminale nu înseamnă deloc că ei recunosc "valoarea" populiștilor și că se vor încolona în rândurile susținătorilor inepți ai AUR, ca votanți ai liderilor lor sulfuroși și nefrecventabili. Nu vă amăgiți, capete seci!  

Filmul - arta supremă

M-am apropiat cu dificultate de film și am foarte multe filtre personale, atunci când aleg să văd un film, mai ales acum, când ideologia modernă a acaparat parțial industria filmului și o folosește ca pe o măciucă propagandistică. Mi-a fost greu să accept filmul ca pe o artă complexă și unificatoare pentru multe alte arte - literatură, muzică, actorie, imagine - pentru că, educat în comunism, nu știam cât de subtilă și sensibilă poate fi arta filmografică și nu avusesem acces la filmele fascinante, create în lumea largă. În era comunistă, am luat contact cu filmul occidental - afară de ceea ce ne era îngăduit la televizor - abia pe la 17 ani, când am început să frecventez locuri unde oamenii se înghesuiau într-o cameră, la un film "video", tradus de vocea inconfundabilă a doamnei Irina Margareta Nistor.

După anul 1989, am căpătat acces, ca fiecare român, la filmul occidental și, încet-încet, mi-am creat un profil de consumator de film, cu preferințe și exigențe proprii.

Îmi place nespus să îmi investesc timpul în arta filmografică și consider această exteriorizare umană drept cea mai de vârf formă de artă, pentru că, în fapt, poveștile furnizate de film sunt însoțite de cuvânt, de muzică, de vizual, de actorie, subsumând, astfel, o multitudine de arte și adresându-se unei palete emoționale enorme a spectatorului. Dacă un film este bine făcut, îți accesează - concomitent și succesiv - o gamă foarte variată de emoții și îți poate trezi sentimente extrem de intense, uneori contradictorii, pe care artele disparate nu le pot declanșa, de sine stătătoare.

Sunt nespus de recunoscător celor care trudesc în industria filmului și, dacă ar fi să enumăr motive pentru care viața mea este satisfăcătoare și eu mă pot declara un om care a gustat fericirea, filmul s-ar număra, negreșit, printre aceste motive.

Rămân, totuși, cu un gust amar, când văd filme proaste, cu o poveste (scenariu) nereușită, cu actori defazați, imagini banale, anoste, absurde și muzică execrabilă. De ce ai crea asemenea elucubrații, dacă ai găsit resursele pentru a turna un film?! De ce ți-ai bate joc de acele resurse și de meseria de regizor, scenarist, actor etc.?! Nu știu să răspund, dar mă irită nespus un film prost. 

Am o aversiune evidentă pentru galele și concursurile în care se evidențiază și se premiază filme și, mai mereu, mi se confirmă faptul că filmele actuale sunt premiate pentru alte criterii, mai ales politice și ideologice, decât pentru arta pe care o expun. De altfel, nu mă interesează niciodată filmele, în funcție de premiile pe care le au în istoria lor. 

Am o mare satisfacție că, odată cu era internetului, filmul a devenit accesibil - din punct de vedere al realizării lui - creatorilor amatori și mărturisesc că am văzut clipuri și filme scurte, create de amatori, de o mare valoare artistică, extrem de sensibile și pline de substrat artistic. 

Îmi repugnă, însă, filmele create exclusiv de Inteligența Artificială. Probabil, în scurt timp, cu greu vom mai putea vedea un film fără intervenția Inteligenței Artificiale și ne va fi imposibil să sesizăm diferențe între real și artificial. Deocamdată, însă, filmele făcute în acest mod îmi par grotești și mai puțin verosimile chiar decât unele desene animate. 

Am folosit și eu, de-a lungul timpului, instrumente cu care am făcut unele clipuri. Este fascinant să editezi imagini și să realizezi, pas cu pas, un film. Amân mereu, fiindcă am nenumărate alte preocupări care-mi consumă timp și îmi aduc satisfacție, dar îmi doresc nespus să fac un film scurt, de maximum o jumătate de oră, în care să experimentez această minunată multidisciplinară artă. Rămâne unul dintre dezideratele mele cele mai importante.

În concluzie, filmul poate fi "bătut de viață", dar, fără îndoială, o completează și o îmbogățește inimaginabil. Este, indubitabil, o artă și, în ceea ce mă privește, este cea mai complexă dintre arte, necesitând multiple cunoștințe, din foarte multe domenii artistice - literatură, teatru, muzică etc. - și implicând cunoștințe tehnice care țin foarte mult de vocație și mai puțin (dar nu neglijabil sau insignifiant) de repetitivitate și automatism. Am un mare regret că nu m-am dezvoltat, ca om și artist, într-un mediu mai apropiat de film, pentru că, sunt convins, aș fi putut sonda dimensiuni proprii la care, altfel, nu am acces. Dar "niciodată nu este prea târziu", ne asigură optimiștii fără leac și de ce să nu le dăm și lor un pic de credit?

Traume din copilărie

Una dintre cele mai vehiculate teme actuale ale occidentalilor și, implicit, ale românilor, este cea a “traumelor” pe care le cară cu ei din copilărie și care le marchează viețile de adolescenți, de tineri, de maturi și, uneori, de bătrâni ignoranți și decrepiți. Vedem, de prea multe ori, oameni care, cu lacrimi în ochi, ne povestesc cât de mari eșecuri de moment au avut, câtă anxietate și depresie au suferit, cât de mult au luptat ei cu traume pe care le-au căpătat în fragedă copilărie, când, știm marota, “copiii nu sunt vinovați de nimic din ceea ce fac” și, în consecință, disciplinarea, reproșurile sau, doamne ferește!, pedepsele pentru comportamentele lor reprobabile sunt inutile și îi traumatizează pe viață.

O să vă anunț, fără menajamente, că, dacă sunteți oameni trecuți de douăzeci de ani și vorbiți despre “traumele copilăriei” ca să vă justificați eșecurile sau tarele caracteriale, în condițiile în care ați fost crescuți de părinți care v-au iubit și care v-au învățat și v-au îndrumat de bine, sunteți niște iresponsabili și niște ipocriți de cea mai de jos condiție. Tot ceea ce faceți greșit, tineri și maturi fiind, sunt acțiuni imputabile exclusiv vouă înșivă/însevă, ci nu au cauze în ceva care s-a întâmplat în copilăriile voastre, dacă nu ați fost supuși unor îndelungate și sistematice rele tratamente.

Odată ce ați depășit faza adolescenței, chiar în timpul ei, traumele copilăriei - de fapt, momentele în care comportamentele voastre reprobabile au fost corijate de apropiați - se estompează în memoriile voastre, fiindcă noi experiențe, cu bucurii și necazuri (traume), sunt prăvălite peste voi de viața de adolescent. Te-a “abandonat” maică-ta și nu ți-a luat, cu tupeu nesimțit, apărarea când, la grădiniță, i-ai “ciordit” păpușica unei colege? Ei bine, nu din cauza “traumei de abandon” nu ești tu capabil/ă să memorezi teoreme și să înțelegi radicali. Ești doar iresponsabil/ă și asta ține de autoeducație și de autocontrol.

Vedem persoane mature care se plâng că au probleme și care, deși identifică problemele, nu fac nimic să se schimbe, afirmând, nonșalante, că “nu pot” să se schimbe pentru că sunt victime ale unei traume din copilărie. Cum asta? Adică, tu unde ai fost și cum te-ai autoeducat, din momentul în care ai stabilit că, pentru că taică-tu ți-a dat două smetii la fund, după ce i-ai spart capul fratelui mai mic, ai mari traume? Cum ai rămas ancorat/ă în acea întâmplare, total insignifiantă la scara unei vieți de câteva zeci de ani, plină de evenimente bune și rele, și nu ai mai putut să scapi patternului de eșec astfel căpătat?! Pare, mai degrabă, un alibi. Un joker al scuzei perene, care să justifice, ad-hoc, toate eșecurile personale din viața unui astfel de om. Este ca și când ai cultiva o tară pentru a fi absolvit de orice vină, în orice situație dezastruoasă ai fi intrat. 

Am prea mulți cunoscuți care, deși au avut vieți crunte în copilărie, alături de părinți degenerați și îngrozitor de abuzivi, au reușit în viața, cu preaplin și nu au invocat, în nicio circumstanță, traumele reale, la care am fost martor neputincios, din copilăria lor. Sunt oameni realizați, cu copii crescuți frumos și cu nepoți care le luminează viețile. 

Cum pot să cred persoane de cincizeci de ani, care susțin că mănâncă exagerat și sunt obeze morbid pentru că părinții le-au traumatizat, obligându-le să mănânce sănătos, după un program (prea) strict, în copilărie? Păi, unde ai fost în existența ta din ultimii patruzeci de ani, dacă ceea ce-ți amintești din viață și te ucide lent este faptul că ai tăi încercau să te educe alimentar?! Ce ai mai făcut în existența ta, afară de a te plânge de o închipuită traumă, tocmai ca să îți explici lăcomia bolnăvicioasă?!

În concluzie, eu îi privesc cu mare suspiciune pe aceia care, fiind tineri, maturi, vârstnici, invocă “traumele copilăriei” pentru a-și justifica acțiunile din prezent. Fiți responsabili și decenți, ce mama dracului!