Orgoliul proștilor

"Bagă de seamă! Lexicul lor nu depășește două-trei sute de cuvinte. Sunt excesiv de triviali și orgolioși ca toți proștii."

Pentru mine, un vocabular bogat și capacitatea de a folosi sensul figurat al cuvintelor reprezintă indicii clare că o persoană a evadat din teritoriul terifiant al prostiei. Desigur, până la deșteptăciune e cale anevoioasă și extrem de abrazivă, dar, dacă ai lecturile obligatorii - din gimnaziu și liceu - și stăpânești limba în care te exprimi, ai scăpat de prostie și acest lucru este capital pentru tine, ca individ, condamnat la a trăi în cadrul unor grupuri sociale mai mari sau mai mici.

Ei bine, unele dintre caracteristicile ușor observabile ale proștilor, dacă este să îi dăm crezare personajului lui Marin Preda pe care l-am citat, sunt lexicul redus, trivialitatea excesivă și... orgoliul. Și, dacă este să coroborăm "producțiile" vulgului, postate pe rețelele de socializare, comentariile și disputele care însoțesc aceste exhibări și, uneori, faptele infracționale - amenințări, loviri și alte violențe, scandaluri, bătăi și chiar vătămări corporale, în unele cazuri -, frecvența enormă a acestor "producții" și evidența creșterii accelerate a gradului de analfabetism funcțional al omenirii - conform rezultatelor PISA -, ne dăm, lesne, seama că lucrurile nu au cum să mai meargă bine pentru cei care, lecturând cu râvnă, scăpaseră din ținuturile vaste ale prostiei. 

Orgoliul proștilor poate fi lezat extrem de facil, din motive superflue, ilogice și imposibil de anticipat, iar reacția proștilor nu are cum să fie însoțită de măsură, de echilibru, de morală sau de omenie. Prostia confiscă umanitatea unei persoane, transformând acea persoană într-un monstru irațional, iar reacțiile prostiei aglutinate, deținătoare a puterii quasi-absolute, alunecă, întotdeauna, spre criminalitatea viscerală. 

Orgoliul proștilor, atunci când aceștia sunt majoritari, duce, întotdeauna, la crimă. Fiind starea naturală, inițială, a ființei umane, prostia este facilă și atractivă: nu trebuie să faci niciun efort ca să fii prost. Cât timp proștii nu erau (sau nu păreau a fi) majoritari și nu ocupau, decât accidental și vremelnic, poziții de decizie în societate, omenirea a gestionat ușor orgoliul letal al proștilor și l-a ținut, păgubos, sub obroc. Ei bine, astăzi, această lipsă de inițiativă a deștepților și credința lor naivă că deșteptăciunea va fi, întotdeauna, un deziderat al umanității și o tentație a fiecărui individ - întreg la minte - în parte, au creat posibilitatea extinderii prostiei și oportunitatea proștilor, majoritari deja, de a acapara, rând pe rând, toate instituțiile statale, decizionale, de forță, executive, aproape peste tot în lume.

Fără îndoială, prostia are infinite forme de manifestare și este de un dinamism feroce. Nu poți lupta împotriva proștilor cu argumente logice sau etice, fiindcă logica și morala nu există în constituția psihologică a unui prost. Proștii "gândesc" în dorințe justificate doar de sistemul lor glandular, iar, atunci când orgoliul lor, inflamabil și exploziv, este contrariat, nimic nu îi reține - precum pe un om normal - să și-l "îndestuleze" și să și-l "repare", indiferent de costurile pe care cel vizat trebuie să le plătească. E o dovadă de autism să faci apel la rușinea sau rațiunea unui prost al cărui orgoliu a fost rănit din te miri ce. Pur și simplu, afară de apărarea legitimă, prin care să neutralizezi fizic prostul, nu ai instrumente de protecție împotriva lui.

Dar, cum, actualmente, prostia este la putere și cum ea coagulează împotriva a tot ceea ce îi amenință existența, nu te amăgi, crezând că, odată neutralizați, proștii, individual sau în grup, nu vor riposta, cu orgolioasă râvnă și neobosită tenacitate, până te vor copleși și te vor răpune!

Din păcate, privind realist în preajmă-ne, prostia orgolioasă, agresivă și criminală, ar putea fi eradicată, prin educație forțată, doar pe termen lung și timp nu prea mai avem, iar instrumente instituționale nu există! Viitorul pare teribil de întunecat pentru deștepții lumii, din ce în ce mai pesimiști, din ce în ce mai puțini și mai izolați...

Luca Niculescu este la rând și blocajul continuă

Mă mir, recunosc, că nu a fost nominalizat Grindeanu sau vreun surogat de-al lui, însă înțeleg că încă nu s-au negociat toate matrapazlâcurile și nu s-au stors toate resursele, așa încât, mai merge o tură de prosteala a populației. Desigur, impresia că toți se străduiesc să urnească "cașcarabeta" politică este una dintre preocupările escrocilor acestora, însă țelul lor rămâne blocarea perenă a oricărei tentative de a deranja sistemul mafiot, mufat la robinetele bugetare. Totul trebuie făcut, în viziunea lor, pentru delapidarea banilor publici și pentru evitarea răspunderii pentru furt și fărădelege. Or, ce poate fi mai prielnic pentru mafioți, decât ambiguitatea politică și un guvern fără putere reală? 

Practic, pare că politrucii aceștia penibili sunt dispuși să reia sceneta nominalizării inutile a unor prim-miniștri fără susținere parlamentară, ori de câte ori se va putea. Dacă o vor duce așa până la alegerile parlamentare următoare, ar fi cel mai bine pentru ei și acoliții lor. Dan cel Întârziat nu riscă suspendarea, Bolojan și liberalii care-l susțin sunt legați de mâini și pare să le placă, useriștii devin insignifianți, în timp ce vechiul USL, deși a fost sancționat drastic de electorat, rămâne pe pozițiile cheie ale bugetului de stat, din care își trage hălci pline de sângele celor care trudesc. 

Oare, Luca Niculescu va strânge măcar 200 de voturi, că Siegfried Mureșan nu a reușit să le strângă, deși, naiv și rupt de realitate, el... "miza" pe ele. De parcă ar conta dacă ai 200 de voturi sau 180 de voturi, atunci când necesarul, de nerealizat pentru vreun nominalizat, este de 233 de voturi. 

Cât de acri sunt strugurii la care nu ajunge vulpea?

Fără niciun dubiu, habar nu va avea biata vulpe, indiferent de cât de multe povești va afla despre struguri și de cât de îndelungată viață va trăi ea, înțelepțindu-se. Pur și simplu nu va ști niciodată gustul strugurilor aceia și, afară de o ridicolă atitudine de refuz disprețuitor, nimic nu o va lega de realitatea gustativă a acelor fructe intangibile.

Ei bine, tot astfel de neștiutori și ridicoli sunt cei care, fără a avea opțiuni reale, ne asigură că lor nici nu le trebuie ceva, deși este evident că sunt în imposibilitatea obiectivă de a putea avea, vreodată, acel ceva.

Gândiți-vă la cei cu bani puțini, care afirmă că nu le trebuie banii, la inculții care afirmă că nu le trebuie cunoștințe, la cei pe care-i respinge toată lunea și afirmă că ei sunt fideli și credincioși, la cei care sunt incapabili profesional și ei afirmă că nu vor să fie șefi etc.!

Printre noi, sunt nenumărați oameni fără opțiuni reale care te înnebunesc cu faptul că ei nu "vor" să se comporte într-un anumit fel, când este evident că ei nu "pot" să se comporte în felul acela, deși mulți dintre ei și-ar dori cu ardoare să poată.

"Fidelii" fără opțiune, "modeștii" fără opțiune, "cei buni" fără opțiune și mulți, mulți, alții sunt de-un penibil jenant când, din senin, încep să îți arate cât de virtuoși sunt ei pentru că nu fac "rele" deși le strălucesc ochii, dorindu-și, în adâncul sufletului, să poată să le facă.

Să discutăm despre un nevolnic, lipsit de capacități fizice și intelectuale, care nu are, în constituția lui biologică, caracteristici periculoase. Nu arată agresiv, nu poate fi agresiv și nu are capacitatea intelectuală care să îl așeze, pe plan social, pe o poziție din care să poată determina, direct, răul în viețile celorlalți. Ei bine, poate acest om să se laude că el este un "om bun" și să afirme că "răutatea" este ceva indezirabil? Pus în concurs cu o persoană cu adevărat agresivă, periculoasă, extrem de tenace și inteligentă, care poate face, în orice secundă, rău incomensurabil, oricui, dar care se strunește și își domină caracterul distructiv, mai pare individul fără opțiuni un "om bun"? 

La fel și un soț fără opțiuni, niciodată curtat de cineva, total neatractiv și niciodată testat în fața vreunei tentații de adulter, poate să își compare "fidelitatea" cu fidelitatea unei persoane extrem de atractive și asaltate de propuneri amoroase, care alege să fie credincioasă unei singure persoane, partenerului său de viață? 

Ei bine, poate că ar trebui să fim mai atenți la "calitățile" cu care ne împăunăm și să acceptăm că, uneori, "modestia" proprie, pe care o evaluăm la superlativ, poate că nu este decât masca unei neputințe personale și ne indică lipsa opțiunilor, mai degrabă, decât o virtute. Dacă nu faci niciun efort de voință și nu există nicio tentație sau ispită care să te încerce, cum să crezi că ești virtuos?! Dacă nu te lupți cu niciun "demon", fie intern, fie extern, ce anume te face virtuos?

Poate că, dacă trăiești modest dintotdeauna, fără să fi avut vreodată bani foarte mulți și un standard de trai foarte ridicat, nu ar trebui să te consideri un exemplu de modestie și să critici "opulența", înainte de a vedea dacă nu cumva ești total lipsit de "instrumentele" necesare pentru a deveni bogat. Poate că strugurii nu sunt chiar acri, ci doar nu ai tu posibilitatea de a ajunge la ei.

Constantin Antonovici

Voi face o scurtă prezentare a unui sculptor contemporan, decedat în 2002, care are o operă variată, de bună calitate artistică și care îmi pare că nu este îndeajuns cunoscut printre iubitorii de artă.

A fost asistent al lui Constantin Brâncuși în atelierul din Paris al marelui sculptor între anii 1947 - 1951 și, fără îndoială, a fost influențat de acesta. De altfel, îi și dedică una dintre lucrările sale de referință, "Capul lui Brâncuși", definitivată în 1957.

Motivul central al operei lui Constantin Antonovici este bufnița și îl realizează și exploatează în multiple ipostaze și stiluri, folosind o gamă foarte variată de materiale - lemn, bronz, aluminiu, marmură - și, evident, tehnici adecvate fiecărui material.

Este un sculptor preocupat de modernism, stilizând și simplificând până la esențe, asemenea mentorului său, Brâncuși, însă a creat și opere ecumenice - mai ales după ce s-a stabilit în New York, unde a lucrat într-un atelier oferit viager de Catedrala St. John the Divine - și a realizat chiar bustul realist al preşedintelui Dwight Eisenhower (unul dintre busturile acestui președinte), aflat la Casa Albă.

Din păcate, ultimii 22 de ani de viață i-au fost un coșmar, fiind paralizat, în urma unui accident vascular, petrecut în 1980.

Este unul dintre marii sculptori români care au trăit și au creat în străinătate și merită, cred eu, să îl amintim, mai ales că, recent, câteva opere ale lui vor intra în patrimoniul național, conform acestui articol.

Naționala de fotbal și patimile ei

Gheorghe Hagi a preluat, în sfârșit, echipa națională de fotbal a României și, după primele două meciuri (oficiale) pierdute, deja se discută despre plecarea lui de la conducerea echipei. Desigur, cretineții care-l mușcă de bazon pe Hagi, de ani întregi, mizează mult pe orgoliul lui și, probabil, speră să-l înfurie și să îi determine demisia. Pare că cei mai proști chibiți interni, cei care se tot lamentează, de ani buni, că Hagi nu este un antrenor pe măsura exigențelor lor, și-au făcut o misiune din a-l denigra pe acest mare om de fotbal și a-i deforma imaginea în percepția publică. Cu un relativ succes, aș băga eu de seamă, ținând cont de semianalfabeții care, luptându-se din răsputeri cu tastele, îl înjură pe marele nostru fotbalist.

Ce poate face Hagi cu actuala echipă națională? Mai nimic. Nu avem decât un singur fotbalist acolo - Ianis - și nimeni nu are suficientă minte, nici măcar tatăl lui, să îl desemneze lider și să creeze o echipă în jurul lui. La actuala echipă națională, toți salahorii se cred "pianiști" și, din această ridicolă și tragică supraevaluare, vin și rezultatele execrabile. Practic, jucători ca Stanciu, Marin, Man, Mihăilă, Rațiu etc., deși sunt submediocri și ar trebui să alerge disperați pentru a-i crea oportunități singurului jucător cu execuții bune (nu excepționale, dar rezonabile) de la națională, Ianis, ei se cred, fiecare, lider de echipă și, în consecință, nu numai că nu trudesc îndeajuns, dar mai și irosesc, lamentabil, situațiile bune pe care le au.

Fără discuție, educația aberantă a românilor (europenilor) și cultul absurd al propriei personalități, contrar realității, îi determină pe mediocrii din fotbalul de astăzi, nu numai să se creadă vedete, dar să devină și suficient de opaci și obtuzi, încât să nu mai fie capabili să vadă valorile reale care stau lângă ei și cărora ar trebui să li se dedice, tocmai pentru a ieși din anonimat. 

Când ești Rațiu, joci fundaș lateral și faci "bicicleta" ca și când ai defeca pe teren, crezându-te tehnic, ceva e disfuncțional în educația ta. Toți fotbaliștii actuali ai naționalei par să aibă enorme probleme cu propria autoevaluare, trăind fantasme ale unei epidemii europene și nord-americane de megalomanie cronică. 

Ianis pare singurul care, denigrat crunt de toți boschetarii presei de sport din România și de hulitorii jenanți și grobieni ai tatălui său, are comportamentul celui care a ajuns să se subestimeze. Nici nu cred că va reuși să mai scape de paralizantul "sindrom al impostorului", mai ales că manipularea psihologică a detractorilor îl determină să se îndoiască până și de evidența calităților sale excelente. Într-un sistem ideal, creat exclusiv pentru execuțiile sale, el ar fi o incontestabilă vedetă și foarte puține echipe naționale ne-ar putea face față. 

Dar, cine se încumetă să accepte valul de invectivă care ar urma unei astfel de strategii? Poate orgoliosul Gheorghe Hagi să rupă orice legătură cu vicioasa mass-media și să îi mazilească pe toți jucătorii "vedetă" ai naționalei care nu vor trudi pentru a-l pune în valoare pe Ianis? Ar putea Gică să suporte furtuna de invective timp de doi ani, până când sistemul acesta va merge ca uns și rezultatele bune vor apărea? Nu îl văd capabil și, de altfel, nu cred că va fi cineva, vreodată, capabil să își impună viziunea la naționala de fotbal a României, pe termen relativ lung, de patru sau cinci ani. Oricine ar veni, deși presa de sport românească este de o flascitate înduioșătoare, ori va face compromisuri, ori va pleca cu orgoliul înflocizat, fiindcă, da, nici antrenorii români nu au scăpat pervertirii educaționale și, evident, nici ei nu sunt capabili de corectă autoevaluare și de firesc dialog.

Concluzia mea este că, atât Gică Hagi, cât și Ianis, nu vor fi utilizați la adevăratul lor potențial, fie din ignoranța celorlalți, fie din pernicioasa invidie a hulitorilor, fie din pricina orgoliului lor - gonflat, în cazul tatălui și atrofiat, în cazul fiului -, iar alte posibilități de a face performanță, cu mazetele actuale, nu există. Sper să mă înșel, însă am mai văzut filmul acesta... 

Mascarada continuă

Așa cum majoritatea a anticipat, spectacolul de circ intitulat "Siegfried Mureşan" s-a fâsâit și, evident, România s-a întors la situația anterioară, de blocaj politic, cea atât de convenabilă sistemului mafiot, corupt, care domnește aici. Nicio emoție nu a creat laba-moartă Siegfried Mureşan, iar terenul pare pregătit pentru grețosul Sorin Grindeanu, omul care întrunește toate cerințele - mitoman, infatuat, obedient sistemului, fără scrupule sau rușine etc. - pentru a relansa era Ciucă-Ciolacu și a perpetua fărădelegea și furtul în paguba cetățenilor.

Acum, după aceste cele cinci luni de circ, menite să arate populației alienate cât de dificilă e politica și cât de mult trudesc aleșii pentru binele poporului, va începe să fie rostogolită marota scârboasă a "interesului național" și cei care, părând intransigenți și neclintiți în principii, recte membrii PNL (aripa Bolojan) și USR, vor înghiți broasca Grindeanu și vor accepta un guvern al acestuia care, nu numai că nu vă curma furtul resurselor bugetare, dar va și consolida privilegiile întregului sistem intern corupt, creând un cadru legal care îi va exonera de răspundere pe hoții de partid, pentru viitor.

Suntem captivii acestei enorme caracatițe și, deși credem că asistăm la un spectacol prost și ieftin de circ, în fapt, fonfii și gușații din arenă râd copios și cinic de noi. Noi suntem, în realitate, protagoniștii inconștienți și tragici ai acestei monstruase mascarade, ai acestei matrice primitive și, paradoxal, extrem de eficiente.

Nimeni nu luptă, de fapt, împotriva corupției generalizate, de la nivelul firesc al autorităților de stat. Sunt câțiva politruci care mimează lupta și sunt cei mai mulți politruci care se chinuiesc să escamoteze furtul total, atât în fața electoratului intern, cât și în fața instituțiilor internaționale, care mai sunt real interesate de felul cum sunt făcute lucrurile în România, la nivel statal. Atât. Poate, cele două ministre de la USR - Buzoianu și Țoiu - care, autiste și, în consecință, total defazate, să se lupte cu ceea ce cred ele că este "sistemul", dar lupta lor e haotică și ridicolă în donquijotismul ei.

Să-l așteptăm pe inadecvatul și nefericitul Dan să-l nominalizeze pe Grindeanu sau vreo extensie de-a lui și abia atunci "victoria", preconizată de sistemul mafiot în 2024, la anularea ilegală a alegerilor, se va desăvârși, prin faptul că, în pofida votului anti-corupție dat de electorat, corupții sunt la butoane din nou, prin malversațiuni care au pus în suspensie atât voința electoratului, cât și statul de drept! Nu uitați că mârșava deturnare a voinței poporului român a primit aprobarea birocrației europene și tare mă tem că o va primi în continuare, indiferent de cât de monstruase vor fi acțiunile mafiei transpartinice interne!

Pare că, în România, sistemul birocratic european experimentează posibilități de a controla voința populară, alegerile propriilor cetățeni, pentru a se asigura că partidele nealiniate și neagreate nu vor putea accede la guvernare. Și cred că, testând mămăliga românească, și-au dat deja seama că își pot permite aproape orice fărădelege, fiindcă spiritul de revoltă al cetățenilor s-a îngropat în osânza alienării și pervertirii. Vremurile tulburi, despre venirea cărora vorbim de decade, sunt aici.