Autiştii

Printre susţinătorii actualei Puteri, alături de aceia care pricep, măcar relativ, toxicitatea accederii acestui grup mafiot în poziţiile de forţă ale statului român, se află şi un enorm segment al celor care, practic, sunt de-a dreptul autişti, din punct de vedere politic, neînţelegând nimic nici din hulpava frenezie cu care ticăloşii se grăbesc să împartă ciolanul descărnat al resurselor naţionale şi nici din disperarea vehementă cu care noi, cei care am anticipat dezastrul şi urmările lui monstruoase, ne încrâncenăm să luptăm împotriva căderii României în deplina opacitate a imperiului infracţional pe care încearcă să-l impună social-liberalii.

Aţi greşit. Nu perseveraţi!

Poate că printre naivii votanţi ai structurii mafiote, aleasă în urma scrutinului din acest nenorocit decembrie, se află şi hiper-naivi care au crezut că, odată ce domnul Traian Băsescu a înghiţit scârbosul porc,... plin de broaşte râioase, şerpi, varani, crocobauri etc.,... şi i-a oferit electoratului îndobitocit, obligat fiind de împrejurări, exact otrava pe care acesta şi-o dorea, dintr-o dată, controversaţii reprezentanţi ai Puterii mafiote (baronii, mogulii, seniorii, jupânii...) se vor retrage pe la castelele lor şi, gâdilaţi temeinic la slănina trupurilor de către june asistente, aspirante îndreptăţite la viitoare fotolii parlamentare, vor permite unor profesionişti, scoşi din jobenul pestriţ al susţinătorilor aproape dezinteresaţi (sau “uşor” interesaţi) ai social-liberalilor, să acceadă în administraţia centrală, iar ei, artizanii acestei memorabile victorii împotriva buzunarelor naţiunii, vor culege, cu delicateţe şi discreţie, beneficiile unei guvernări absolute a sistemului ticălos pe care l-au sprijinit din plin, fără să ne mai oripileze cu apariţiile lor publice.

Ce prim-ministru?! Un infractor.

Oricâte eforturi a întreprins preşedintele Traian Băsescu pentru a ne face să înţelegem ce regres social înseamnă revenirea la putere a sistemului ticăloşit despre care făcea vorbire, cu nesperat succes, în 2004, nu a reuşit să ne convingă într-o proporţie suficientă, aşa încât să fim feriţi de urgia abuzurilor şi penuriei care vor urma.

Ce probă mai concludentă a nocivităţii alianţei întru săvârşirea de fărădelegi putea să ne ofere cineva, decât cea pe care o avem în faţă după aceste nenorocite de şapte luni ale guvernării (sic!) social-liberale?!

Între cuvânt şi faptă

Este de domeniul evidenţei faptul că, indiferent de mizeria caracterului său şi de faptele abominabile pe care le-a săvârşit, atunci când vrea să se exhibe - primitiv şi fudul -, orice român neaoş îţi vorbeşte despre toate virtuţile omeneşti posibile şi se arată nespus de pătruns de moralitatea sublimă care decurge din ele, incapabil de a încălca - fie şi cu gândul - reguli şi cutume ale căror rădăcini sunt înfipte direct în miezul decalogului creştin, eticii universale.

Gigantul din oglindă - un limbric miop

Există o tendinţă quasi-generală printre membri Partidului Democrat Liberal de a-şi face mea culpa şi de a-şi pune cenuşă în cap pentru aşa-zisul eşec de la alegerile parlamentare din decembrie. De câte ori ies public şi înceară să explice rezultatele care îi dezavantajează, nu uită să amintească despre greşelile pe care le-au făcut, atât la guvernare, cât mai ales în campania electorală. Fiecare membru marcant sau aspirant la notorietate al Partidului Democrat Liberal îşi administrează prompt, cu conştinciozitate, doza de autoflagelere pe care o consideră optimă pentru a recâştiga simpatia celor cinci procente din electorat care... i-a sedus şi i-a abandonat, tocmai când le crăpa măseaua.

Marea cu degetul...

Quasimodo says:
December 12, 2012 at 6:52 pm

Încercarea de încropire a unui buget naţional care să răspundă obligaţiilor de recompensare a camarilei politice a Puterii, extinderii aparatului de stat, acoperirii arieratelor create de mafia din sănătate, din transporturi, din energie etc., mafie care, în fapt, este tot de sorginte social-liberală, debutează cu una dintre cele mai jenante tentative de manipulare a propriului electorat la care se dedă grupul infracţional care administrează democratic (sic!) România.

Bătrânul tonomat

Nu aş scrie niciun rând despre prestaţiile domnului Popescu. Modul în care se exhibă public acest ipochimen este la fel de josnic, agresiv şi gratuit, ca al oricărui moderator năimit de o televiziune aservită Puterii. În fapt, deşi face paradă de logică şi se izmeneşte cu performanţele dumisale matematice, domnul Popescu face parte din acea categorie de autişti politici şi sociali care, incapabili să-şi domolească secreţiile glandulare, vomită inepţii în spaţiul public din adâncul viscerelor dumisale pestriţe şi, apoi, se căzneşte să contorsioneze procustian logica, bunul simţ, morala, aşa încât să îşi argumenteze elucubraţiile.

“Îi mulțumesc lui Adrian Năstase”...

Îmi aduc aminte că, după ce acoliţii i-au fost prinşi cu valiza plină de dolari, căutând nişte fotbalişti să-i... premieze, omul politic de renume european şi nou-intratul în Parlamentul României ca reprezentant al unor onorabili cetăţeni din capitala ţării, domnul George Becali, se lamenta - amar-moarte - că “nu se mai poate învârti nimic” în ţărişoara asta de când ajuns Partidul Democrat Liberal la guvernare. Văicărelile semianalfabetului parvenit mi-au confirmat faptul că “ţărişoara”, pe care sunt obligat să o împart cu atâţia borfaşi şi jartele, dar în care rămân pentru ca o împart şi cu câţiva sufletişti minunaţi, se află pe sensul corect al evoluţiei sale şi că, indiferent de cât de lente şi greoaie sunt procesele de occidentalizare a statului, ele se petrec aievea, chiar sub ochii noştri, în dauna celor care se opun din răsputeri.

Ireparabilul clivaj

Sunt mulţi comentatori politici care încearcă să ne convingă că alegerile abia trecute şi rezultatul lor nu reprezintă altceva decât nişte chestiuni pur politice, simple episoade ale vieţii publice româneşti prin care un grup de administratori ai puterii de stat, care şi-a uzat imaginea din varii motive - conjunctura economică internaţională, incapacitatea profesională şi/sau imoralitatea membrilor săi etc. -, îşi pierde, prin alegeri libere, dreptul de a mai guverna statul în favoarea unui alt grup de administratori ai puterii de stat, care, în Opoziţie fiind, a acumulat simpatie şi încredere de la electorat.

O luptă-i viaţa...

Oamenii au obosit. Prietenii mei nu mai suportă să discutăm despre ceea ce se petrece în spaţiul politic românesc şi fiecare nouă malversaţiune la care se dedă actuala Putere îi demobilizează, parcă, până la prostraţie. Impresia că suntem în voia sorţii, alunecând, fatidic, spre abrutizare, pe toboganul răului absolut, capătă consistenţă şi, în mod insidios, începe să se materializeze. Oamenii de la care aşteptăm gesturi eroice, atitudini şi cuvinte care să ne încurajeze, par sleiţi de puteri şi lehămiţi de inerţia inexplicabilă a acestei naţii nenorocite.

Băsista Hillary Clinton

Fără îndoială că declaraţiile Secretarului de Stat american Hillary Clinton vin ca un pumn în plex pentru Guvernul României, mai ales acum, cu doar două zile înainte de alegerile care le-ar permite să acceadă, în sfârşit, după trei ani de poticneli şi scrâşnete de dinţi neputincioase, la cârma acestei nenorocite naţii. Hămesiţi de foame şi dornici de răzbunare împotriva celor care i-au priponit în Opoziţie, puciştii se văd din nou puşi la colţ şi arătaţi cu degetul de un oficial de cel mai înalt rang al lumii politice occidentale.

De ce CFR? De ce Nu Steaua?

Aparent, calificările celor două echipe româneşti în primăvara fotbalistică a Ligii Europa, reprezintă încununarea cu succes a eforturilor grupărilor fotbalistice din Cluj şi, respectiv, Bucureşti. Impresia generală este, la o primă şi superficială analiză, aceea că fotbalul românesc reuşeşte să se arate performant într-o lume stăpânită de echipe cu jucători fenomenali, cu bugete astronomice - frustrante pentru o întreagă planetă a cărei populaţie se află în recesiune economică şi este îndemnată la austeritate -, cu echipe manageriale fenomenale, cu maseuri, nutriţionişti, psihologi etc. exemplari în domeniile lor...