Bătrânul tonomat

Nu aş scrie niciun rând despre prestaţiile domnului Popescu. Modul în care se exhibă public acest ipochimen este la fel de josnic, agresiv şi gratuit, ca al oricărui moderator năimit de o televiziune aservită Puterii. În fapt, deşi face paradă de logică şi se izmeneşte cu performanţele dumisale matematice, domnul Popescu face parte din acea categorie de autişti politici şi sociali care, incapabili să-şi domolească secreţiile glandulare, vomită inepţii în spaţiul public din adâncul viscerelor dumisale pestriţe şi, apoi, se căzneşte să contorsioneze procustian logica, bunul simţ, morala, aşa încât să îşi argumenteze elucubraţiile.

Între jurnalistul Popescu şi politicianul Ghişe, oameni care, teoretic, au acces la informaţie şi ale căror structuri cerebrale se presupune că pot să le permită accesul la justă analiză, nu este nicio diferenţă. Amândoi sunt târâţi de uragane interne de mucilaginoasă iraţionalitate în exhibări publice de un desăvâşit absurd, de un suprarealism patologic, nereuşind să surprindă niciodată esenţele evenimentelor, fiind incapabili să radiografieze corect situaţiile, dar încăpăţânându-se să îşi susţină inepţiile prin colaje groteşti de pseudo argumente.

Va trebui să îl folosesc ca antiexemplu pe acest etalon al pervertirii jurnalismului românesc pentru că domnul Popescu, prin afirmaţiile publice ale domniei sale, devine exponent al unui grup al oamenilor de presă care este profund afectat de ipocrizie.

Pare la modă, acum, când prostia poporului se lăfăie tâmpă în piaţa publică, să plângi pe umerii democraţiei româneşti, aflate în stare de inconştienţă după groaznica lovitură electorală pe care a primit-o. Domnul Popescu vine să se alăture şi el corului de bocitoare şi, împreună cu noi, să se mire lăcrămos de nenorocirea care s-a abătut peste mândra noastră ţară, care, din păcate, este populată. Poate că, aşa cum eu am dreptul de a căina starea de imoralitate profundă, de primitivism politic, în care retrogradează România ca urmare a acestor alegeri, la fel şi domnul Popescu, din interes pentru viitorul dumisale şi al apropiaţilor dumisale, îşi poate exprima dezaprobarea, temerile, insatisfacţiile. Poate că domnul Popescu a înţeles, în sfârşit, că intuiţiile proprii, simpatiile şi antipatiile, afinităţile şi incompatibilităţile, iubirea şi ura, nu pot ţine loc de argumente şi, cu conştiinţa tulburată, se întoarce la... ceea ce nu a ştiut dumnealui să facă niciodată: jurnalism.

În realitate, domnul Popescu, tonomat bătrân şi pervertit, hârşâit în lungi campanii de manipulare a cretineţilor care-i accesează inepţiile, dă noi probe ale visceralităţii, ipocriziei, obtuzităţii, cu care ne-a obişnuit.

După ce deplânge formal accesul în Parlament al unei faune hidoase şi toxice, după ce se lamentează mimetic, observând raportul diform dintre Putere şi Opoziţie, după ce încearcă să-i reşapeze pe politicienii Opoziţiei şi să le insufle dârzenie, îi mai arde o smetie plină de balele urii domnului Băsescu, demonstrându-şi din nou ipocrizia, pe de-o parte şi imbecilitatea, pe de altă parte.

Domnul Popescu uită că este, în fapt, alături de confraţii săi de la televiziunile aservite Puterii actuale, unul dintre militanţii prost disimulaţi şi fervenţi ai acestei Puteri. Uită de eforturile permanente de disoluţionare a instituţiilor de stat, eforturi la care se angajase în mod absurd doar pentru că respectivele instituţii erau în subordinea altor oameni politici decât aceia pe care îi agrea dumnealui. Domnul Popescu, această relicvă a comunismului agresiv, suficient şi otrăvitor, comunism care suprima aspiraţii, voinţe şi chiar vieţi, prin unghere absconse şi umede din intestinele societăţii de dinainte de 1989, uită convenabil că dumnealui este coadă de topor şi artizan năimit al acestui “dezastru” politic pe care ni-l relevă.

Domnul Popescu este detractorul care a bătut monedă pe apartenenţa preşedintelui Traian Băsescu la structurile securiste ale comunismului fără să aibă altă probă decât calitatea de comandant de navă a acestuia; este fiinţa absurdă care l-a acuzat pe preşedinte de boli psihice şi l-a jignit inimaginabil (preşpărat, carnasier, subuman etc...) pentru acte şi declaraţii politice ale acestuia; este persoana versatilă care a denaturat declaraţii pertinente ale unor oameni publici (aduceţi-vă aminte despre interpretarea pe care a dat-o spuselor domnului Băsescu atunci când acesta a vorbit despre şcoala românească producătoare de filozofi); este personajul sinistru care îndrăznea să ne arate faţa umană a infractorilor Vântu, Năstase...; este nepriceputul absurd care, asemeni domnului Ghişe când interpretează Constituţia, considera legitima apărare în faţa hărţuielilor unor reporteri drept furt şi prezentarea unei realităţi economice seci drept... încălcare Constituţională.

Domnul Popescu este exponentul hidos al unui jurnalism insidios, bazat pe viscerală percepţie şi augmentat de cele mai bizare sofisme, paralogisme sau ilogisme, împachetate în texte pline de atacuri grosolane, gratuite, la adresa celor pe care dumnealui nu îi agreează. Până la urmă, pentru toţi cei care înţelegem resorturile unui ipochimen precum acest edec al presei postrevoluţionare, domnul Popescu nu este decât un alt specimen din lungul şir al celor care ne-au adus în situaţia de a fi reprezentaţi de fiinţe ca domnii Ponta şi Antonescu, un bătrân şi periculos tonomat.

CTP, despre noul Parlament: Grotesc, e ca o noapte la OTV . Mai degrabă, este ca orice zi alături de specimene ca dumneata!