O luptă-i viaţa...

Oamenii au obosit. Prietenii mei nu mai suportă să discutăm despre ceea ce se petrece în spaţiul politic românesc şi fiecare nouă malversaţiune la care se dedă actuala Putere îi demobilizează, parcă, până la prostraţie. Impresia că suntem în voia sorţii, alunecând, fatidic, spre abrutizare, pe toboganul răului absolut, capătă consistenţă şi, în mod insidios, începe să se materializeze. Oamenii de la care aşteptăm gesturi eroice, atitudini şi cuvinte care să ne încurajeze, par sleiţi de puteri şi lehămiţi de inerţia inexplicabilă a acestei naţii nenorocite.

Văd în vorbele şi în faptele semenilor mei conştienţi nevoia dureroasă de a se temina de îndată coşmarul ăsta îngrozitor şi de a se întoarce la treburile lor, la vieţile lor şi-aşa chinuite, la problemele lor de zi cu zi. Practic, oamenii nu sunt construiţi mental pentru astfel de doze de anxietate, iar stresul intens, permanent, îi face să cadă pradă deznădejdii, disperării.

Pare că nu există limite pentru rău şi, mai grav, observăm cu groază că răul sălăşluieşte ostentativ chiar în semenii noştri. Fiinţe aflate la marginea inferioară a umanităţii, diabolice în viclenia lor, ricanează vanitoase la gândul că, iată, pot, în sfârşit, să facă în aşa fel încât să conteze în viaţa noastră. Nu are importanţă că îşi suprimă orice şansă de evoluţie, atâta vreme cât reuşesc să le facă rău celor din jur, nouă, tuturor celorlalţi. Sunt milioane de români pentru care propriile suferinţe nu înseamnă nimic - cred ei - atâta vreme cât “duşmanii” lor suferă la rându-le. Sunt semeni de-ai noştri care s-ar mutila cu bună ştiinţă, dacă asta ar însemna să îi sluţească sau să-i suprime pe aceia pe care îi urăsc.

Nu ştiu cum să vă fac să înţelegeţi că democraţia nu este un bun pe care, odată ce l-ai câştigat, îl aşezi în vreun fund de seif şi te întorci cu nepăsare la lucruri mai uşurele cu care să-ţi umpli existenţa. Nu, oameni buni! Democraţia face parte din lista acelor minunate binefaceri care trebuie mereu cucerite, mereu protejate, mereu salvgardate. Democraţia, în ultimă instanţă, înseamnă autocraţia valorii, meritocraţia. Cum puteţi să vă imaginaţi că democraţia poate funcţiona de la sine într-o societate căreia îi repugnă valoarea şi care iubeşte parazitismul, impostura, frauda?! Aşa cum vă îngrijiţi de minţile dumneavoastră, învăţând, cu efort, zi de zi, lucruri noi care să vă facă performanţi, utili, inteligenţi, adaptabili, înţelepţi, tot astfel ar trebui să trudiţi permanent întru protejarea şi sporirea democraţiei pe care am căpătat-o abia cu două decenii în urmă.

Ştiu că sunteţi obosiţi. Şi eu sunt. Şi ceilalţi luptători întru păstrarea puţinelor câştiguri democratice pe care ne-am învrednicit să le agonisim până acum sunt, la rândul lor, obosiţi. Trebuie să înţelegeţi, însă, că lupta nu se va termina niciodată şi că fiecare dintre noi, cei care credem că vieţile noastre au sens doar trăind într-o ţară democratică, suntem obligaţi să nu ne resemnăm, spunându-ne că, adaptabili fiind, ne vom descurca noi în orice situaţie.

Am ajuns cu greu la gradul acesta incert, după cum se vede, de libertate. Să nu irosim ceea ce, cu atâtea sacrificii şi suferinţe, am câştigat!