Ireparabilul clivaj

Sunt mulţi comentatori politici care încearcă să ne convingă că alegerile abia trecute şi rezultatul lor nu reprezintă altceva decât nişte chestiuni pur politice, simple episoade ale vieţii publice româneşti prin care un grup de administratori ai puterii de stat, care şi-a uzat imaginea din varii motive - conjunctura economică internaţională, incapacitatea profesională şi/sau imoralitatea membrilor săi etc. -, îşi pierde, prin alegeri libere, dreptul de a mai guverna statul în favoarea unui alt grup de administratori ai puterii de stat, care, în Opoziţie fiind, a acumulat simpatie şi încredere de la electorat.

Aş fi încântat să fie astfel! În teorie, alternanţa la guvernare a diferitelor partide politice este garanţia sănătăţii democratice a unui stat.

Nu despre aşa ceva este însă vorba în România de astăzi. Grupul de oameni creditat cu încrederea populară la aceste alegeri nu este, în fapt, un reprezentant real al vreunei părţi a populaţiei României şi nu este nicidecum interesat de administrarea puterii de stat în folosul statului şi a părţii de naţiuni care l-a delegat. Acest grup pseudo-politic, format din multiple grupuscule care au ca scop acapararea tuturor pârghiilor de putere din România, urmăreşte, în realitate, accesul discreţionar la resursele economice ale ţării, delapidarea acestora şi acoperirea legală, spre a nu putea fi traşi la răspundere, mai târziu, pentru fraudele şi fărădelegile lor.

Nu cred că aveţi nevoie de un efort de memorie deosebit pentru a vă aminti de încălcările permanente ale normelor constituţionale, legilor, cutumelor, uzanţelor, în ultimele şapte luni de către această nouă Putere. Domnul Traian Basescu ne-a oferit tuturor o mostră din guvernarea acestei şleahte infracţionale, guvernare pe care o vom simţi până la os în următorii ani. Voi trece repede în revistă doar episoadele anihilării prerogativelor Curţii Constituţionale şi ale Avocatului Poporului, la care voi adăuga încercările disperate de modificare a cvorumului necesar la referendumul de demitere a preşedintelui şi atacurile fără precedent asupra activităţii Curţii Constituţionale, Agenţiei Naţionale de Integritate, Parchetului General, Direcţiei Generale Anticorupţie, Consiliului Naţional al Magistraturii etc..

Am avut cu toţii la dispoziţie suficiente dovezi de dispreţ la adresa legii şi a cetăţenilor din partea acestei alianţe a infracţiunii şi au răzbătut înspre presă nenumărate dovezi ale imoralităţii membrilor ei. Plagiat, minciună, dublu standard, incompatibilitate, impostură, incompetenţă, infracţionalitate etc..

Şi, ţinând cont de toate astea, privim acum consternaţi rezultatele şi ne întrebăm: ce s-a întâmplat la aceste alegeri? Într-o societate sănătoasă la cap, după ce ar fi luat contact cu mârşăvia slinoasă şi ostentativă a infractorilor vremelnic cocoţaţi la Putere, populaţia ar fi trebuit să se întoarcă imediat spre cel mai hulit membru al vechii Puteri şi, în genunchi, să-i ceară să revină la guvernare alături de colegii săi. Într-o ţară democratică, un grup mafiot care, odată ajuns la Putere, ar fi pus în pericol însuşi statul de drept, ar fi fost desfiinţat, practic, la proximele alegeri. La noi, însă, infractorii pucişti nu numai că nu au fost popriţi pentru evidenta infracţiune a punerii în pericol a statului de drept, dar, la doar cinci luni de la eşuarea puciului lor, sunt premiaţi cu o încredere populară care aminteşte de ceţoasele vremuri ale Frontului Salvării Naţionale.

Oameni buni, în România există, din nefericire, două naţiuni, separate definitiv de nivelul de înţelegere a lumii în care trăim. Oricât am încerca să ne prefacem că suntem o naţiune, în realitate, pe teritoriul acestei ţări coabitează, din ce în ce mai dificil, două tipologii de români ale căror culturi, nevoi, aspiraţii, sunt diferite, antagonice de cele mai multe ori.

Pe de-o parte sunt cei care au capacitatea de a se racorda la exigenţele lumii dinamice, în care ne-am trezit cu toţii după 1989, iar pe de altă parte sunt acele persoane care nu au reuşit să înţeleagă această nouă lume care li s-a oferit şi nu se pot adapta sub nicio formă regulilor după care funcţionează aceasta. Din nefericire, masa celor care nu au instrumente pentru a se integra societăţii de tip occidental, spre care tinde România, mai degrabă aflată într-o fortuită inerţie, este mai numeroasă, momentan, decât aceea a celor care înţeleg societatea mondială de azi şi izbândesc sau fac eforturi să se integreze.

Structura mafiotă care a pus astăzi stăpânire pe România cu ajutorul alegătorilor ei neinstruiţi, primitivi, manipulabili, captivi, nu reprezintă altceva decât o reţea de oameni incapabili să se raporteze corect faţă de statul de drept şi faţă de economia de piaţă, aflaţi, drept urmare, în imposibilitatea de a acumula şi a propăşi pe căi legale, fireşti, naturale, care, însă, sunt suficient de versatili aşa încât să înţeleagă că naţiunea poate fi îndeajuns de îndobitocită, încât să le ofere oportunitatea de a accede la resurse, fără să fie nevoie de efortul necesar obtinerii acestui privilegiu. Pare incredibil, dar majoritatea care astăzi îi aşează pe infractori în poziţii de deputaţi şi senatori este formată din fiinţe în care dorinţă de parvenire este un dureros uragan intern, oameni limitaţi care speră că, facilitând accesul la demnităţi unor fiinţe insignifiante ca şi ei, îşi facilitează propria parvenire. Sunt persoane care afirmă - cu convingerea că îşi dovedesc înţelepciunea - că nu au nimic împotriva politicienilor care fură, dacă aceştia fac ceva - adică înlesnesc nemunca şi oferă tainuri din ceea ce au delapidat - şi pentru oamenii de rând. Sunt fiinţe care se lamentează că nu s-au putut “înţelege” cu poliţiştii, cu medicii, cu procurorii, cu funcţionarii... fără să-şi dea seama că devin complici la propria lor siluire, terfelire, degradare.

Ei bine, între noi şi ei este o diferenţă axiologică atât de evidentă, încât reconcilierea şi coabitarea devin imposibile. Bunăstarea lor nu poate însemna altceva decât încălcarea tuturor drepturilor noastre şi, concomitent, ale statului de drept promovat de occidentul civilizat, iar bunăstarea noastră nu ar putea reprezenta pentru ei decât o lume a permanentei nesiguranţe, a efortului continuu de a înţelege lucruri şi fenomene pentru care nu au instrumente, o lume întunecată a eşecului omniprezent în orice întreprindere ar îndrăzni ei să se aventureze.

Trăim în lumi cu parametri diferiţi şi, din nefericire, împărţim teritoriul aceleiaşi ţări. Ei sunt mulţi şi orice ar face nu pot decât să ne rănească, noi suntem mai puţini şi ştim că o societate conformă paradigmei occidentale şi aspiraţiilor noastre îndreptăţite i-ar arunca pe ei în cea mai neagră disperare. Clivajul este iremediabil, iar ura lor faţă de noi creşte, alimentată de dispreţul nostru la adresa lor şi singura noastră şansă rămâne faptul că, în pofida tuturor metehnelor româneşti, Europa ne-a acceptat ca membri ai lumii civilizate. Ea, Europa, cu regulile ei greoaie şi încercările fantastice prin care trece, este garanţia că, cel puţin o vreme, “fraţii noştri vitregi” nu ne vor căsăpi.