Între cuvânt şi faptă

Este de domeniul evidenţei faptul că, indiferent de mizeria caracterului său şi de faptele abominabile pe care le-a săvârşit, atunci când vrea să se exhibe - primitiv şi fudul -, orice român neaoş îţi vorbeşte despre toate virtuţile omeneşti posibile şi se arată nespus de pătruns de moralitatea sublimă care decurge din ele, incapabil de a încălca - fie şi cu gândul - reguli şi cutume ale căror rădăcini sunt înfipte direct în miezul decalogului creştin, eticii universale.

Suntem un popor de neîntrecut atunci când este vorba de poliloghie moralistă şi am devenit maeştri (sic!) ai declamării emfatice de truisme şi infantilisme cu iz etic şi axiologic.

Am urmărit secvenţe dintr-o emisiune de televiziune în care erau intervievaţi puşcăriaşi şi am rămas uimit de faptul că cei care se expuneau neruşinaţi în faţa camerelor de luat vederi nu păreau nicio clipă interesaţi să afle unde au greşit, de ce îi socoteşte societatea periculoşi, cum să îşi modifice caracterele, aşa încât să poată să spere la înţelegerea regulilor sociale şi, pe cale de consecinţă, la reintegrarea lor în societate! În schimb, erau extrem de preocupaţi de a-şi exhiba propria filozofie despre lume şi viaţă, despre ei înşişi şi raporturile lor cu semenii lor, despre ce este bine şi ce este rău în conformitate cu ceea ce credeau ei că sunt şi că merită din partea celorlalţi.

Cuvinte relative, nepotrivite nici cu gurile care le rosteau, nici cu gândurile rostitorilor şi nici cu posibilitatea oricărui om inteligent de a le acorda credit nenorociţilor care le rosteau, cuvinte care, însă, îi însoţesc în toate fărădelegile lor pe toţi cetăţenii acestei ţări, chiar dacă ele nu au niciun fel de reverberanţă în conştiinţa pervertită a românului neaoş.

Rămâne un paradox contrariant modul ilogic în care funcţionează moralitatea primară, minimă, a acestei naţii şi nu voi obosi să înfierez ipocrizia ucigaşă care îi stăpâneşte pe concetăţenii mei.

Suntem poporul care minţim, condamnând minciuna, furăm, condamnând furtul, mituim şi suntem mituiţi, condamnând inchizitorial luarea şi darea de mită. Suntem naţia care urlă sălbatic împotriva înşelătorilor, traficanţilor, manipulatorilor, hoţilor şi siluitorilor, dar care ne grăbim să-i aşezăm în capul mesei noastre pe înşelători, pe traficanţi, pe manipulatori, pe hoţi şi pe violatori, dacă aceştia ne promit sau ne fac şi nouă un cât de mic tain din prăzile lor.

Suntem gata să-i lapidăm pe ucigaşi şi tâlhari, însă, în ungherele ascunse ale sufletelor noastre mizerabile salăşluiesc criminali atroce, gata să ucidă şi să jefuiască, inhibaţi doar de laşitatea enormă care ne caracterizează şi pe care, bineînţeles, o criticăm vehement la alţii.

Urâm declarativ şpaga, şperţul, atenţia, mita, zeciuiala, coada, parandărătul, capacul, birul, darea, sacoşa, uşa deschisă cu capul,... dar ne grăbim să ungem balamalele tuturor porţilor existenţiale prin care trebuie să trecem în vieţile noastre, convenindu-ne că lucrurile se pot aranja astfel şi măgulindu-ne cu generozitate orgoliile, aşa cum este şi normal să facă nişte fiinţe adaptabile, superioare, care ştiu mersul lucrurilor pe lumea asta.

Greţoasa ipocrizie îşi are rădăcinile bine înfipte în constituţia noastră, a românilor şi, sprijinită pe incultură şi suficienţă, ne va face să plătim un preţ enorm pentru a putea evolua şi a păstra legături cu civilizaţia europeană şi mondială. Atâta vreme cât între cuvintele noastre şi faptele noastre există diferenţe flagrante, nepotriviri, antagonii, nu avem cum să fim parteneri pentru naţiuni şi persoane care îşi bazează raporturile sociale tocmai pe concordanţa dintre cuvântul - care, odată rostit, devine promisiune, contract, jurământ - şi fapta care-l urmează.

Într-o societate în care cuvântul şi fapta sunt atât de diferite şi de străine între ele, cei care se încăpăţânează să îşi respecte promisiunile, să nu-şi încalce jurămintele, să îşi onoreze contractele, să aibă minimă conştiinţă, în ultimă instanţă, vor fi vremelnic copleşiţi de aprecierile făţarnice ale semenilor lor, dar vor sfârşi, fără îndoială, prin a renunţa ori la exigenţele lor, ori la naţiunea aceasta,... căci umilinţa, batjocura, izolarea, foamea, disperarea, pândesc zglobii şi vorace din spatele acestui monolit enorm de ipocrizie naţională.