Filmul - arta supremă

M-am apropiat cu dificultate de film și am foarte multe filtre personale, atunci când aleg să văd un film, mai ales acum, când ideologia modernă a acaparat parțial industria filmului și o folosește ca pe o măciucă propagandistică. Mi-a fost greu să accept filmul ca pe o artă complexă și unificatoare pentru multe alte arte - literatură, muzică, actorie, imagine - pentru că, educat în comunism, nu știam cât de subtilă și sensibilă poate fi arta filmografică și nu avusesem acces la filmele fascinante, create în lumea largă. În era comunistă, am luat contact cu filmul occidental - afară de ceea ce ne era îngăduit la televizor - abia pe la 17 ani, când am început să frecventez locuri unde oamenii se înghesuiau într-o cameră, la un film "video", tradus de vocea inconfundabilă a doamnei Irina Margareta Nistor.

După anul 1989, am căpătat acces, ca fiecare român, la filmul occidental și, încet-încet, mi-am creat un profil de consumator de film, cu preferințe și exigențe proprii.

Îmi place nespus să îmi investesc timpul în arta filmografică și consider această exteriorizare umană drept cea mai de vârf formă de artă, pentru că, în fapt, poveștile furnizate de film sunt însoțite de cuvânt, de muzică, de vizual, de actorie, subsumând, astfel, o multitudine de arte și adresându-se unei palete emoționale enorme a spectatorului. Dacă un film este bine făcut, îți accesează - concomitent și succesiv - o gamă foarte variată de emoții și îți poate trezi sentimente extrem de intense, uneori contradictorii, pe care artele disparate nu le pot declanșa, de sine stătătoare.

Sunt nespus de recunoscător celor care trudesc în industria filmului și, dacă ar fi să enumăr motive pentru care viața mea este satisfăcătoare și eu mă pot declara un om care a gustat fericirea, filmul s-ar număra, negreșit, printre aceste motive.

Rămân, totuși, cu un gust amar, când văd filme proaste, cu o poveste (scenariu) nereușită, cu actori defazați, imagini banale, anoste, absurde și muzică execrabilă. De ce ai crea asemenea elucubrații, dacă ai găsit resursele pentru a turna un film?! De ce ți-ai bate joc de acele resurse și de meseria de regizor, scenarist, actor etc.?! Nu știu să răspund, dar mă irită nespus un film prost. 

Am o aversiune evidentă pentru galele și concursurile în care se evidențiază și se premiază filme și, mai mereu, mi se confirmă faptul că filmele actuale sunt premiate pentru alte criterii, mai ales politice și ideologice, decât pentru arta pe care o expun. De altfel, nu mă interesează niciodată filmele, în funcție de premiile pe care le au în istoria lor. 

Am o mare satisfacție că, odată cu era internetului, filmul a devenit accesibil - din punct de vedere al realizării lui - creatorilor amatori și mărturisesc că am văzut clipuri și filme scurte, create de amatori, de o mare valoare artistică, extrem de sensibile și pline de substrat artistic. 

Îmi repugnă, însă, filmele create exclusiv de Inteligența Artificială. Probabil, în scurt timp, cu greu vom mai putea vedea un film fără intervenția Inteligenței Artificiale și ne va fi imposibil să sesizăm diferențe între real și artificial. Deocamdată, însă, filmele făcute în acest mod îmi par grotești și mai puțin verosimile chiar decât unele desene animate. 

Am folosit și eu, de-a lungul timpului, instrumente cu care am făcut unele clipuri. Este fascinant să editezi imagini și să realizezi, pas cu pas, un film. Amân mereu, fiindcă am nenumărate alte preocupări care-mi consumă timp și îmi aduc satisfacție, dar îmi doresc nespus să fac un film scurt, de maximum o jumătate de oră, în care să experimentez această minunată multidisciplinară artă. Rămâne unul dintre dezideratele mele cele mai importante.

În concluzie, filmul poate fi "bătut de viață", dar, fără îndoială, o completează și o îmbogățește inimaginabil. Este, indubitabil, o artă și, în ceea ce mă privește, este cea mai complexă dintre arte, necesitând multiple cunoștințe, din foarte multe domenii artistice - literatură, teatru, muzică etc. - și implicând cunoștințe tehnice care țin foarte mult de vocație și mai puțin (dar nu neglijabil sau insignifiant) de repetitivitate și automatism. Am un mare regret că nu m-am dezvoltat, ca om și artist, într-un mediu mai apropiat de film, pentru că, sunt convins, aș fi putut sonda dimensiuni proprii la care, altfel, nu am acces. Dar "niciodată nu este prea târziu", ne asigură optimiștii fără leac și de ce să nu le dăm și lor un pic de credit?

Traume din copilărie

Una dintre cele mai vehiculate teme actuale ale occidentalilor și, implicit, ale românilor, este cea a “traumelor” pe care le cară cu ei din copilărie și care le marchează viețile de adolescenți, de tineri, de maturi și, uneori, de bătrâni ignoranți și decrepiți. Vedem, de prea multe ori, oameni care, cu lacrimi în ochi, ne povestesc cât de mari eșecuri de moment au avut, câtă anxietate și depresie au suferit, cât de mult au luptat ei cu traume pe care le-au căpătat în fragedă copilărie, când, știm marota, “copiii nu sunt vinovați de nimic din ceea ce fac” și, în consecință, disciplinarea, reproșurile sau, doamne ferește!, pedepsele pentru comportamentele lor reprobabile sunt inutile și îi traumatizează pe viață.

O să vă anunț, fără menajamente, că, dacă sunteți oameni trecuți de douăzeci de ani și vorbiți despre “traumele copilăriei” ca să vă justificați eșecurile sau tarele caracteriale, în condițiile în care ați fost crescuți de părinți care v-au iubit și care v-au învățat și v-au îndrumat de bine, sunteți niște iresponsabili și niște ipocriți de cea mai de jos condiție. Tot ceea ce faceți greșit, tineri și maturi fiind, sunt acțiuni imputabile exclusiv vouă înșivă/însevă, ci nu au cauze în ceva care s-a întâmplat în copilăriile voastre, dacă nu ați fost supuși unor îndelungate și sistematice rele tratamente.

Odată ce ați depășit faza adolescenței, chiar în timpul ei, traumele copilăriei - de fapt, momentele în care comportamentele voastre reprobabile au fost corijate de apropiați - se estompează în memoriile voastre, fiindcă noi experiențe, cu bucurii și necazuri (traume), sunt prăvălite peste voi de viața de adolescent. Te-a “abandonat” maică-ta și nu ți-a luat, cu tupeu nesimțit, apărarea când, la grădiniță, i-ai “ciordit” păpușica unei colege? Ei bine, nu din cauza “traumei de abandon” nu ești tu capabil/ă să memorezi teoreme și să înțelegi radicali. Ești doar iresponsabil/ă și asta ține de autoeducație și de autocontrol.

Vedem persoane mature care se plâng că au probleme și care, deși identifică problemele, nu fac nimic să se schimbe, afirmând, nonșalante, că “nu pot” să se schimbe pentru că sunt victime ale unei traume din copilărie. Cum asta? Adică, tu unde ai fost și cum te-ai autoeducat, din momentul în care ai stabilit că, pentru că taică-tu ți-a dat două smetii la fund, după ce i-ai spart capul fratelui mai mic, ai mari traume? Cum ai rămas ancorat/ă în acea întâmplare, total insignifiantă la scara unei vieți de câteva zeci de ani, plină de evenimente bune și rele, și nu ai mai putut să scapi patternului de eșec astfel căpătat?! Pare, mai degrabă, un alibi. Un joker al scuzei perene, care să justifice, ad-hoc, toate eșecurile personale din viața unui astfel de om. Este ca și când ai cultiva o tară pentru a fi absolvit de orice vină, în orice situație dezastruoasă ai fi intrat. 

Am prea mulți cunoscuți care, deși au avut vieți crunte în copilărie, alături de părinți degenerați și îngrozitor de abuzivi, au reușit în viața, cu preaplin și nu au invocat, în nicio circumstanță, traumele reale, la care am fost martor neputincios, din copilăria lor. Sunt oameni realizați, cu copii crescuți frumos și cu nepoți care le luminează viețile. 

Cum pot să cred persoane de cincizeci de ani, care susțin că mănâncă exagerat și sunt obeze morbid pentru că părinții le-au traumatizat, obligându-le să mănânce sănătos, după un program (prea) strict, în copilărie? Păi, unde ai fost în existența ta din ultimii patruzeci de ani, dacă ceea ce-ți amintești din viață și te ucide lent este faptul că ai tăi încercau să te educe alimentar?! Ce ai mai făcut în existența ta, afară de a te plânge de o închipuită traumă, tocmai ca să îți explici lăcomia bolnăvicioasă?!

În concluzie, eu îi privesc cu mare suspiciune pe aceia care, fiind tineri, maturi, vârstnici, invocă “traumele copilăriei” pentru a-și justifica acțiunile din prezent. Fiți responsabili și decenți, ce mama dracului!

Afacerile cu proștii

 În urmă cu douăzeci de ani, afirmam că, "deși este mult mai simplu să trăiești de pe urma proștilor, pentru mine, faptul de a-i suporta este un efort care îmi depășește capacitățile". Credeam, atunci, că nu voi fi niciodată capabil să fac înțelegeri și afaceri cu proștii.

Ei bine, astăzi, deși nu mai fac decât foarte puține afaceri, ele sunt făcute exclusiv cu proști. Mă întristează s-o spun, dar fac afaceri doar cu persoane care sunt atât de proaste, încât, indiferent de cât de mult te implici în viața lor și încerci să le deschizi ochii, vor sfârși rău, cel puțin din punct de vedere financiar.

Întotdeauna mi-au plăcut afacerile pe termen scurt și am considerat că doi sau trei ani sunt îndeajuns pentru a crea un profit rezonabil și a merge mai departe. Am fost partener de afaceri cu diferiți antreprenori, de-a lungul vieții, iar experiența mea a fost un capital important în acele afaceri. Am investit bani și expertiză în imobiliare (construcții), zootehnie, industria lemnului etc., alături de oameni deștepți - căutam doar astfel de oameni -, care au avut succes în acele afaceri mici și datorită mie.

Ce s-a întâmplat în acești douăzeci de ani, așa încât, practic, nu mai există antreprenori deștepți cu care să colaborez? Ei bine, lăcomia și setea de a parveni i-a prostit pe cei mai mulți dintre foștii mei parteneri. 

Câteodată, atunci când vin la mine cu propuneri de afaceri fanteziste și absurde, stau și mă întreb cum de s-au prostit într-atâta, încât să nu țină cont nici măcar de principiile de abecedar ale investirii și antreprenoriatului? 

Concret, am un amic care, în domeniul zootehniei, avea afaceri finanțate din fonduri europene, nerambursabile, și care, câtă vreme a rămas în limitele rezonabile ale proiectelor de acest fel, fără să facă împrumuturi consistente pentru cofinanțări, a avut profit și a crescut financiar. Deunăzi, m-am trezit cu el că mă sună disperat că are nevoie de sume de bani, relativ mari, cu care să plătească... taxe financiare restante și penalități.

Am solicitat o întâlnire și, când am văzut ce făcuse și cum făcuse, mi-am dat seama că nu va reuși să rezolve problemele. I-am dat o sumă, asigurându-mă că am cum să o recuperez, însă știam că fac un lucru rău pentru el, dându-i o speranță falsă că s-ar putea redresa. I-am spus ce cred, cu sinceritate, și, evident, nu m-a luat în seamă.

După câteva luni a fost executat silit și eu abia am recuperat banii pe care îi aveam la el, după multă tevatură birocratică.

Ei bine, acesta este deja un tipar printre oamenii din jurul meu și sunt din ce în ce mai temător în a colabora cu foști parteneri. Par, dintr-o dată, de-a dreptul ageamii și nu reușesc să-și vadă nicidecum greșelile, persistând în ele, chiar și atunci când le "desenez" situația, arătându-le iminentul lor eșec. 

Fac, chiar în această etapă a vieții mele, o miniafacere cu un medic de familie privat, într-un domeniu paralel cu afacerea lui principală. Desigur, miniafacerea, pe care o administrez eu, funcționează rezonabil și facem un profit corect, raportat la investiții. Problema cea mare a medicului este cabinetul său personal, fiindcă, administrându-l prost, îl va falimenta în cel mult doi ani. I-am explicat și i-am spus că sunt îngrijorat, însă nu vrea sau nu poate să schimbe modul în care-și gestionează afacerea. 

Fac, în concluzie, afaceri cu proști și, în timp ce eu câștig câțiva bănuți, ei falimentează, distrugându-și viețile, oricât de mult încerc eu să îi avertizez și să îi ajut. Îmi pare un blestem personal, faptul că nu reușesc, în niciun domeniu, să îi determin pe apropiații mei să țină cont de experiențele mele și de cunoștințele mele și să se protejeze de eșec.

M-am înșelat cu privire la capacitatea mea de a suporta proștii și de a profita alături de ei, împreună cu ei. Pot să trăiesc de pe urma proștilor care nu au fost întotdeauna proști afaceriști. 

Organizarea unei vieți întregi

Odată ce am conștientizat, cu mare jale, pe la vârsta de șapte ani, că sunt muritor, am început să mă întreb, serios: ce este de făcut cu viața mea limitată? S-a întâmplat într-o noapte, când am visat că bunica mea paternă murise... Văzusem oameni morți, căci obiceiul acela al purtării mortului pe străzi, într-un cortegiu funerar, până la biserică era (este) o practică comună, însă moartea îmi părea ceva străin mie și familiei mele. Li se putea întâmpla altora, nu nouă. 

Ei bine, visându-mi bunica iubită fără suflare, stafidită și galbenă la chip, precum morții duși la cimitir, cu preot, cruce și fanfară, mi-am dat seama că, vai!, toți "ne ducem", iar asta însemna că... și eu voi muri.

Din timpurile acelei triste revelații, am început să îmi pun problema organizării propriei vieți. Desigur, nu am ajuns la o soluție imediat, însă, pe la 18 ani și jumătate, atunci când m-am retras de la cel mai bun liceu din județul meu, fiind în clasa a XII-a, pentru a mă angaja, aveam, deja, extrem de bine structurat în minte planul meu de viitor. 

Ieri, am văzut un clip cu Denzel Washington, clip în care actorul, explicându-i cuiva filozofia sa de viață, îmi părea că mă citează pe mine și că mi-a copiat cumva ideile. 

"Învață, acumulează, dăruiește!", spunea el, arătându-le interlocutorilor modul general de organizare optimă a unei vieți. 

Învață, în prima parte a vieții, cu multă râvnă, și nu te opri din a căpăta noi cunoștințe și dexterități toată viața!

Acumulează material (financiar), punând în aplicare ceea ce ai învățat, în perioada maturității, atunci când forța fizică și creativitatea îți sunt la apogeu!

Retrage-te și bucură-te de viață, atunci când ai acumulat suficient!

La 18 ani, atunci când mi-am luat frâiele vieții în propriile mâini, aveam deja acest plan de viață:

1) acumulări teoretice și practice utile;

2) acumulări materiale, bazate pe acumulările teoretice, anterioare;

3) retragerea la "pensia" pe care mi-am realizat-o prin acumulările materiale.

Ei bine, sunt, de multă vreme, la "pensie" și, doar temporar, pentru că am văzut oportunități, am ieșit din confortul meu și am intrat în câmpul acumulărilor, pentru scurte perioade de timp, de la momentul în care m-am retras oficial.

Desigur, ambițiile mele de parvenire și de opulență ostentativă s-au spulberat în copilărie, exact în perioada în care mi-am realizat moartea inexorabilă. "La ce bun?", m-am întrebat, gândindu-mă că nu voi fi niciodată ahtiat după banii foarte mulți și notorietatea găunoasă pe care ei o aduc, de obicei, așa încât, având preocupări care îmi cresc enorm calitatea vieții cotidiene, duc o viață decentă și mă bucur din plin de ceea ce fac.

În concluzie, pentru cei care pornesc acum la drum și li se pare că viața este frustă, nedreaptă, abrazivă, lipsită de recompense: viața este exact așa cum o simțiți acum și nu se va ameliora de la sine. Învățați, cu disperare, să faceți bani! Studiați și vrute și nevrute, transpirând din greu și punând studiul înaintea oricărei alte preocupări, chiar dacă veți avea multe escapade și aventuri! 

Dedicați-vă muncii și fiți precauți cu investițiile de început! Banii câștigați sunt doar un instrument, ci nu un mijloc de a parveni și a fi ostentativi pe rețelele de socializare. Acumulați bani, investiți surplusul financiar cu riscuri mici, nu cheltuiți absurd, găsiți-vă moduri de deconectare și delectare care să nu vă devalizeze! Nu este nicio absurditate în afirmația că "adevărata fericire nu ține de bani".

Retrageți-vă repede din câmpul muncii și, înarmat cu un mod de viață cumpătat și cu deprinderi sănătoase, care vă aduc bucurie și echilibru, rămâneți, până la sfârșit, pe tărâmul în care faceți mult mai mult timp ceea ce vă place și mult mai puțin ceea ce este necesar! Dacă v-ați făcut temele în perioada acumulărilor teoretice, fiți fără grijă! Sunteți deja educat, aveți gusturi rafinate, puteți extrage fericirea din lucrurile aflate la îndemâna unui om modest și nu veți fi niciodată tentat de lux, de opulență, de ostentativă exhibare. Este un paradox verificat acela că, pentru a face bani mulți ai nevoie de multe și variate cunoștințe, însă, odată ce ai căpătat acele cunoștințe, îți dai seama că banii mulți nu-ți mai sunt nicidecum necesari.

Și, da, are dreptate Denzel Washington: modul acesta de a fi al unei persoane, odată retrasă din zona lui "trebuie să fac" în zona preponderentă a lui "îmi place să fac", este un dar pentru ceilalți, pentru cei din jurul acelei persoane. Notați-vă bine!

Fericirea și... nu prea

În urmă cu câțiva ani, am purtat un șir de dialoguri, cu un amic, despre fericire. El, un om foarte încercat de viață, cu o mulțime de meandre existențiale care l-au traumatizat evident, ajunsese la concluzia că omul nu poate să fie fericit, în mod real, ci nu doar declarativ, autosugestionându-se. 

Indiferent de cât de mare i-ar fi fost "starea de bine de moment", pentru că ar fi (este) dependent de mii de meschine și permanente necesități, fericirea îi va fi spulberată, la o analiză lucidă, conchidea el, mereu.

Desigur, privind astfel lucrurile și gândindu-ne că, în fiecare secundă, suntem devorați, la propriu, de milioane de minusculi paraziți, că timpul și gravitația ne ucid lent, că avem încifrată, în structura noastră genetică, moartea și că, odată născuți, începem să... murim, ei bine, orice ai încerca să mai ameliorezi la acest tablou, el rămâne sumbru și frustrant. Adăugați la asta, bolile, răul congenital, prostia ubicuă, visceralitatea, inadaptarea, imanența, eșecul, ratarea! Sumbru, nu?

Și, totuși, ce îi determină pe unii semeni să concluzioneze, senini, că ei au o viață fericită? Cum pot eluda paradigma imanentă, definită de atâtea neajunsuri și perfide lovituri ale sorții, așa încât să creadă (cel puțin) că sunt fericiți?! Care le este secretul?!

Desigur, studiind din adolescență tema aceasta, atât de interesantă și generoasă, am aflat repede răspunsul și îmi este ușor să explic de ce, în pofida atâtor evidențe contrare, există mulți oameni care se declară, sincer, fericiți.

Fericirea - starea de bine, în general - este un concept social care, paradoxal, depinde de intimitatea fiecărei persoane. Deși cam toți suntem de acord cu ceea ce ar trebui să simțim, atunci când suntem fericiți, căile prin care atingem starea de bine sunt extrem de variate și de inedite. 

De altfel, chiar conceptul de "fericire", în sine, a fost definit, de-a lungul veacurilor de gândire, în multiple moduri și multe căi i s-au atribuit atingerii stării de bine care îl caracterizează concret. Pentru unii fericirea stă în plăcerile trupului, prntru alții în castelele de gîndire pe care le înalță, pentru unii fericirea reprezintă obstacole ale sorții depășite, pentru alții fericirea este o "dolce far niente", pentru unii fericirea se află în prietenie, pentru alții în război și cucerire, pentru unii fericirea stă în credința în zei, pentru alții în ruperea lanțurilor dogmatice și mistice... În funcție de tipologia fiecărei persoane, fericirea înseamnă, cu certitudine, altceva. 

Și, atunci, fiind un sentiment atât de intim, definiția fericirii depinde foarte mult de fiecare persoană. Nu avem, practic, o definiție unanim valabilă a fericirii și nu cred că vom putea cădea vreodată de acord cu "detaliile" fericirii, atâta vreme cât mie îmi place înghețata de vanilie și ție îți plac micii cu muștar, iar lui îi place tartarul și ei îi place șarpele marinat sau tentaculele de caracatiță vie...

Pentru amicul meu, "fericirea" ar fi însemnat să își poată îndeplini imediat orice dorință (nevoie). Așa definea el fericirea. Or, o astfel de fericire - împlinirea oricărei nevoi - este un tip de fericire pe care numai o entitate omnipotentă o poate accesa. 

Ei bine, eu cred că omul nefericit, ca tipologie, este, de fapt, persoana care nu se cunoaște pe sine îndeajuns, așa încăt să își croiască propria definiție a fericirii și, aderând la o definiție a fericirii a altuia, străină naturii lui, nu are acces la starea de bine care predetermină fericirea.

Credeți că i-am spus amicului meu să renunțe la fericirea unui dumnezeu și să-și găsească, în el însuși, definiția propriei fericiri?

Romanul, nuvela, proza scurtă

În ultimii ani, am comentat, ca un cititor conștiincios și pasionat, câteva romane ale unor amici de pe Facebook. Nu au fost foarte multe și nu am scris reale analize critice pe marginea acestor lucrări. Mai degrabă, am ales teme ale romanelor comentate cu care rezonam și le-am analizat, subliniindu-le și evidențiindu-le.

Se scrie enorm. Nu aș putea să țin pasul, citindu-le romanele la timp, nici măcar cu cei zece autori pe care am bucuria să îi cunosc și, dacă adaug și poeții, este clar că voi rămâne restant, în această viață.

Ce este de discutat în ceea ce privește proza? Ei bine, poate că ar trebui făcută o distincție între diferitele texte în proză declarate literatură și arătat de ce unele dintre ele nu ating acest standard.

Trebuie subliniat că nu orice relatare este text literar și că, de foarte multe ori, povești de viață, întinse pe două-trei sute de pagini și pe câteva zeci de ani ale personajelor, nu sunt nimic altceva decât texte sterile, lipsite de caracteristicile obligatorii ale literaturii.

Ca de fiecare dată, când este vorba despre arta scrisului, tehnica literară trebuie să facă parte din creație și trebuie să însoțească scrierea pe tot parcursul ei. Fără argheziana "slovă făurită", un text iese, mintenaș, din teritoriul beletristicii, rămânând doar o simplă și banală relatare.

Vrem sau nu, dacă ne dorim să scriem în genul epic, trebuie să ne întoarcem către figurile de stil complexe, către procedeele artistice și figurile de construcție ale literaturii. Canonul literar trebuie, permanent, să însoțească un prozator, în complexa sa aventură de a da viață unor personaje și a crea context pentru ele și pentru acțiunile lor.

Se scrie mult și, încurajați de exhibarea ostentativă pe care o facilitează internetul, sunt, deja, prea mulți oameni care cred că, dacă își împopoțonează poveștile de viață cu calificativul "roman", au și intrat în rândurile scriitorilor. Nimic mai înșelător. Un romancier, la fel ca orice literat respectabil, ar trebui să fie, concomitent, un genial povestitor/narator și un extrem de bun cunoscător al limbii în care creează. Nu vă hazardați să umpleți paginile cu nimicul vostru, dacă vă încurcă cratimele și mai "scăpați" câte o virgulă între subiect și predicat! E o "aroganță" grețoasă din partea dumneavoastră. Nu vă aventurați să scrieți nici măcar dacă, stăpânind gramatica, nu stiți ce sunt și cum se folosesc concret o alegorie, o personificare, o antiteză, o hiperbolă etc.! Literatura, nu numai că v-ar refuza, vehementă și înfuriată, dar, sunt convins de asta, fiindcă o cunosc de zeci de ani, v-ar arde și câteva zmetii în mufe și câteva șuturi în bazoane. Lăsați-o în pace și faceți, mai bine, "vloguri" sau "liveuri"! Acolo fi-veți vremelnice vârfuri de piramidă trofică și, poate, veți ajunge să și monetizați inepția.

În concluzie, literatura (în general), deci și proza, are nevoie de emoție, inițială, a creatorului, de talentul acestuia, de cultura lui generală, de cunoștințele de tehnică literară ale lui și e musai să creeze emoție, să lanseze teme de gândire, să devoaleze profunzimi și înălțimi ale umanului, inedite, originale, marcante. Măsurați astfel proza pe care o citiți și veți rămâne surprinși!

Arta și pseudo-arta. Repere.

 Există, dintotdeauna, tentația omului de a considera tot felul de dexterități și îndemânări, căpătate prin repetitivitate, ca fiind artă. Sunt, repede, înnobilați cu har artistic și (auto)declarați, pompos, artiști tot felul de meșteșugari talentați, care săvârșesc, cu trudă și migală, este drept, diferite meserii și obiecte, care, chiar dacă încântă ochiul, nu sunt nicidecum artă, ci, cel mult, artizanat, meșteșug. 

Avem de-a face, în confuza contemporaneitate, cu frizeri artiști, cu croitori artiști, cu tatuatori artiști, cu bucătari artiști, cu tâmplari artiști, cu geamgii artiști etc., iar acești meșteșugari, talentați și adecvați meseriilor lor, propulsați de notorietatea de moment și de apetența pentru esteticul facil, fără profunzimi, a vulgului, ajung să eclipseze arta reală și să fie mai apreciați decât oameni cu vocație artistică și cu operă de mare sensibilitate.

Cum putem delimita arta de non-artă și artiștii de meșteșugari și de impostori? Ei, bine, nu este un lucru foarte simplu și, de-a lungul veacurilor, mai mereu s-a tot pus întrebarea aceasta și s-a ridicat problema confuziei și nedreptei suprapuneri între artiști și meșteșugari, între artă și pseudo-artă. Mă gândeam că, în "Ars poetica" (Epistola către Pisoni), poetul roman Horațiu, trăitor în secolul întâi, înainte de Hristos, nu face doar o declarație a crezurilor sale artistice (poetice), ci încearcă, în multe dintre versurile capodoperei sale, să creeze niște repere generale pentru ce este și ce nu este poezie (artă, dacă extrapolăm). "E ușor a scrie versuri,/ Când nimic nu ai a spune...", scrie Mihail Eminescu în arta lui poetică, "Criticilor mei", creând și el o discuție despre diferența evidentă dintre poezie și versificație.

Mai mult, atunci când, în timpul Renașterii, sculptura a ieșit din rândul meșteșugurilor și a fost recunoscută ca artă, în disputa iscată între superioritatea dintre arta sculpturii și cea a picturii, celebra "Paragone" (comparație, în italiană), concluzia că arta ține de intelectualitate, studiu complementar (cultură generală și inelect dezvoltat-rafinat), concept, emoție etc., la care s-a ajuns, ar trebui să reprezinte o grilă de evaluare a unui act artistic și a unui obiect de artă, ca emanație a acestui act artistic. 

Practic, separația dintre artă (act artistic) și meșteșug (act tehnic) este evidentă, atunci când, în spatele obiectului (emanației artistice), stau emoția și sensibilitatea cultural-psihologică ale artistului, un concept-poveste sau chiar o originală "suveică" de concepte, mijloacele artistice de realizare a operei - o simbolistică sugerată sau explicit devoalată de autorul creator - și se adresează, totodată, intelectului consumatorului de artă dar și visceralului acestuia, propunându-i idei și creându-i atât impresii și raționamente, cât și emoții și trăiri, în timp ce în spatele unui obiect meșteșugăresc stă repetitivitatea și măiestria tehnică (dexteritatea) a artizanului. 

Un frizer bun - cel mai bun frizer de pe planetă - nu este niciodată artist, oricât de sofisticată ar fi coafura pe care o realizează, fiindcă freza clientului/clientei nu are, în siajul creării ei, emoție, poveste, sensibilitate și nu se adresează spiritului celor care văd acea frizură.

Extrapolând și sintetizând, arta este determinată, cumulativ, de emoție, studiu, canon artistic, povestea din spatele creației, în timp ce non-arta nu are în componența ei decât tehnică și o estetică superficială, de foarte multe ori, evident, artificială.

Renașterea și disputele ei teoretice ne-au oferit un instrument fragil prin care, cel puțin la nivel individual, pentru noi înșine, putem separa arta de pseudo-artă și artiștii de artizani, de meșteșugari, de non-artiști 

Desigur, chiar în interiorul templului artei, impostura ocupă, astăzi, locuri de frunte și bideuri, crăpături în beton, banana lipită cu scoci de un zid sau vopseaua aruncată pe un perete sunt considerate artă și li se așează în fundal vorbe, grandilocvente dar total inutile, care să le creeze povești și să inducă emoții. Nu vă impacientați! "Ce e val, ca valul trece." Vulgul ignorant are, momentan, acces la resurse și face ce știe el mai bine: circ. 

În ceea ce mă privește, exigențele mele sunt draconice și, de foarte multe ori, scot de sub umbrela artei chiar și ceea ce posteritatea a pecetluit ca fiind capodoperă. Propriile mele creații, deși mă bucur de ele ca un copil fericit, îmi par doar "lucrări de sertar", menite, exclusiv, lumii mele personale, turnului meu de fildeș și cristal, de la înălțimea și protecția căruia îndrăznesc să scrutez înconjurătorul. Nu aș fi vrut să vând lucrări niciodată și mereu port cu mine angoasa creată de sindromul impostorului, deși știu și pot argumenta că sunt un creator de artă - un Făcător de lumi - , ci nu un meșteșugar.

Poezia - canoane generale, arta poetică

Există, deja, foarte multe forme de poezie și o analiză exhaustivă a fenomenului poetic este imposibilă, cel puțin pentru mine. Pe de-o parte, paleta de emoții umane este atât de vastă și de variată, încât cu greu putem defini ce text este poetic, în mod obiectiv, iar, pe de altă parte, tentația omului de a se aventura pe tărâmul catharsisului pe care îl pot isca vocabulele este atât de mare, încât aproape oricine este minimum alfabetizat se pornește, compulsiv, să maculeze spațiul înconjurător cu propriile-i emoții îmbrăcate în cuvinte potrivite sau, de cele mai multe ori, total nepotrivite. 

Cum-necum, poezia este legată, intim, de emoțiile umane și de vocabule, fie că sunt scrise (tipărite, tastate), fie că sunt rostite (recitate sau doar citite cu voce tare). Dar, dacă poezia ar fi legată doar de emoțiile pe care le preia de la autor și le induce cititorului, practic, orice imbecilitate declarată poezie ar trebui să fie, imediat, tratată ca atare. Din fericire, există un set de reguli generale care scutesc rapid miliarde de texte inepte de calificativul "liric" și reușesc cumva să protejeze inefabila constelație emoțională pe care un poem bun o engramează în mintea și în sufletul unui inițiat.

Canonul poetic presupune utilizarea "mijloacelor poetice" în crearea unui poem, cunoașterea aprofundată a gramaticii - a morfologiei, a sintaxei, a ortoepiei, a punctuației etc. -, înțelegerea denotațiilor și conotațiilor cuvintelor și cunoașterea bună a prozodiei (în cazul poeziei în forme fixe).

Mijloacele poetice, în mare, fără să intru în detaliile nenumărate, pe care un poet real este obligat să le cunoască, sunt: 

1) Figurile de stil - epitetul, comparația, metafora, personificarea și multe altele;

2) Figurile de construcție - enumerația, inversiunea, repetiția și multe altele;

3) Procedeele artistice - alegoria, tabloul poetic, simbolul și multe altele.

Desigur, nu este absolut nicio problemă dacă, adolescent sau școlar fiind, v-ați apucat să "poeziți" fără să aveți habar despre tehnica poetică, însă este un sacrilegiu la adresa poeziei și o grosolană poluare să fiți un om matur și să publicați ineptă maculatură, fără să vă fi însușit temeinic elementele generale ale canonului poetic.

Nu vă faceți iluzii! Dacă poemele dumneavoastră nu sunt compuse pe baza mijloacelor poetice și nu sunt, ele însele, niște figuri de stil (procedee artistice), atunci ceea ce produceți nu are legătură cu poezia, oricâte opinii contrare v-ar stimula, pervers, apetitul de a fi literat. 

"Slova de foc și slova făurită"... Versul arghezian limitează și mai drastic accesul pe tărâmul creației poetice, fiindcă mai impune un element canonului și așa destul de complicat. Dacă "slova făurită" este metafora pentru tehnica poetică, "slova de foc" este metafora pentru harul poetic, pentru talent și pentru "inspirația-fulger olimpian", care ar trebui să vă permită juxtapuneri inedite și savuroase ale cuvintelor, ivite, pătimaș și inocent, din proximitatea inimilor dumneavoastră sângerânde. Înțelegeți personificarea, epitetele și metaforele?

Arta mea poetică (ars poetica), devoalată de multe ori, de-a lungul unei vieți pline de emoții lirice, definește poezia, în general, ca un portal-fluture care face posibilă unirea între emoția creatorului - aripa stângă - și emoția cititorului - aripa dreaptă. Portalul nu traduce emoția creatorului și nu o face lizibilă cititorului, ci doar creează o minimă sincronizare între cele două vibrații, între cele două bătăi de aripi. 

Lumea contemporană, definită de superficialitate, suficiență, aroganță a necunoașterii și ignoranță crasă, duce lupte crâncene împotriva oricărui tip de formalism tradițional, dar tocmai lupta aceasta absurdă, a oamenilor mulți, submediocri, care sunt îngroziți de canon și nu au minimă răbdare, îi va metamorfoza, în timp, în persoane complexe care vor duce canonul mai departe, chiar dacă paradigma se va schimba. Lupta împotriva regulilor va crea - paradoxal, dar cât se poate de firesc - noi reguli, noi standarde, noi canoane.

Până una-alta, pentru cei aflați la început de drum în poezie, este necesar să știți că "meseria" de poet, odată ce s-a stabilit, cât de cât obiectiv, că aveți vocație pentru ea, nu ține de cantitatea de poezie pe care o scrieți. Nu vă iluzionați! Nu ești poet pentru că scrii, cu plăcere și exuberanță, opt ore zilnic. Niciodată. "Meseria" de poet ține, exclusiv, de cât de multă poezie (literatură)... citiți! Notați-vă și acest lucru foarte bine! 

Inteligența și câteva dintre marotele ei

Inteligența, motivele biologice și genetice pentru care ea apare, modul în care ea îi determină să se comporte pe indivizi și, în general, tot ceea ce este legat cumva de acest vast subiect pare să îi preocupe pe cei mai mulți dintre oameni, măcar la nivel de fapt divers. 

Printre cele mai apreciate "instrumente" puse la dispoziție de cercetarea academică a inteligenței este "recunoașterea" persoanelor inteligente după stereotipiile lor comportamentale. Desigur, majoritatea caută, printre comportamentele declarate științific ca fiind determinate de o inteligență ridicată, comportamente proprii, similare, care să îi confirme că, fără dubii, se înscrie și ea (această majoritate) în rândurile, tot mai largi, ale celor blagosloviți cu inteligență superioară.

Am citit un articol, care relatează exact despre posibilitatea de a recunoaște oamenii mai inteligenți, în nouă puncte, după comportamentele lor și am rămas neplăcut surprins de faptul că, în realitate, el indica un instrument de autoevaluare a propriei inteligențe și, în anumite puncte, părea un "ameliorator" al propriei imagini de sine și al banalității umane, care, auto-sabotor, încerca să extindă, inadmisibil, caracteristici comportamentale, așa încât, sub umbrela supradimensionată artificial a inteligenței să se poată adăposti câți mai mulți mediocri.

Iată cele nouă caracteristici comportamentale care, conform studiului în discuție, indică o inteligență ridicată a unui individ:

1) aversiunea față de conversațiile banale;

2) îndrăgostirea lentă, ezitantă;

3) solitudinea (comportamentul antisocial);

4) caracterul de persoană curioasă;

5) capacitatea de a înțelege umorul negru, neconvențional și a se amuza de el;

6) nevoia de a trage câte un "pui de somn", la amiază;

7) lenea;

8) dezordinea;

9) dialogurile, cu voce relativ tare, cu sine.

Ei bine, absolut toate aceste "trăsături" sunt prezentate la persoana a doua, singular, "ești curios", "ești leneș", "vorbești singur" etc., ca și când articolul s-ar adresa (și) unor persoane care au dubii cu privire la propria inteligență superioară și descoperă, entuziaști, bifând cu un "da" inechivoc fiecare punct, că se pliază perfect pe cele nouă comportamente care le transformă, instantaneu, din banale minți comune în interesante ființe supradotate.

În fapt, inteligența superioară este similară unei trăsături corporale, de excepție, specifice sau, și mai explicit, unui membru superior (o mână), perfect funcțional, pe care individul inteligent îl posedă nativ. Cum dracului să ai dubii că ești înalt, având doi metri și douăzeci de centimetri și trăind într-un oraș în care nu numai că nimeni nu te depășește ca înălțime, dar absolut toți au sub un metru și optzeci de centimetri înălțime?! Cum să fii dilematic cu privire la superioritatea ta fizică, dacă ai o mână, perfect funcțională, în plus și faci toate activitățile manuale mai bine și mai repede decât ceilalți?! Inteligența presupune să poți lesne observa (și) detalii fine și nuanțe abia perceptibile celorlalți. Cum să nu observi, tocmai la tine însuți/însăți, diferențe enorme și evidente față de ceilalți?!

Nu! Un om inteligent nu are nevoie de confirmarea că este diferit de majoritate, iar instrumentele acestea de recunoaștere a inteligenței, astfel prezentate, sunt, de fapt, mult mai utile mediocrilor, decât inteligenților. 

Acum, cu privire la lene, dezordine, nevoia de somn suplimentar, solitudine, apetența pentru umor negru, îmi permit, dotat fiind cu... trei membre superioare în plus, să afirm că sunt nenumărați nătângi congenitali și mediocri care au aceste caracteristici și că niciun suprainteligent pe care-l cunosc - și chiar cunosc câțiva - nu este leneș, nu este dezordonat și nu se... sinucide după umorul negru. De aceea, cred că aceste așa-zise comportamente specifice suprainteligrnților sunt, de fapt, simple marote și au un scop pervers.

Trăsăturile acestea comportamentale îmi par, mai degrabă, menite să extragă cât mai mulți indivizi din sfânta mediocritate și să le inoculeze ideea rizibilă că ar fi foarte inteligenți. Nu este cazul. Mediocritatea nu este, nicidecum condamnabilă, mai ales că inteligența ține foarte mult de zestrea genetică și mai puțin de exercițiu intelectual și de antrenament al gândirii. 

Practic, dacă ești submediocru din naștere, cu mare efort, poți deveni maximum mediocru, la fel cum, dacă ești mediocru, poți deveni, prin exercițiu intelectual intens, inteligent. Nu ai cum, ca persoană (doar) mediocră, să devii suprainteligent, indiferent de eforturi. Invers, se poate, prin delăsare, dar, fără bagaj genetic de calitate, oricâte eforturi ai depune, nu vei reuși. 

În concluzie:

- oamenii suprainteligenți observă că sunt diferiți, în sensul pozitiv, încă din copilăria fragedă și înțeleg, repede, atât mecanismele care guvernează înconjurătorul (IQ), cât și emoțiile (EQ) care determină comportamentele, lor și tuturor celorlalți oameni și, ca o consecință, nu mai au nevoie de confirmări ulterioare, periodice, ale inteligenței proprii superioare;

- oamenii mediocri nu vor înțelege că studiile de acest fel li se adresează lor doar în sensul în care ei ar putea identifica (alți) oameni, în preajma lor, dotați cu suprainteligență, ci își vor considera curiozitatea prozaică, lenea endemică, aroganța mârlănească, dezordinea existențială și emoțională drept indicii ale unei inteligențe superioare, de care, biologic, sunt despărțiți imuabil, în realitate;

- astfel de studii sunt, mai degrabă, instrumente ideologice prin care oamenii cu adevărat suprainteligenți sunt anonimizați, marginalizați și nedreptățiți, obligați fiind să împartă pupitrul public cu tot felul de personaje mediocre, meschine, banale, gonflate artificial de standardele scăzute și false, folosite insidios la realizarea lor (a studiilor).

E o minciună că minciunile din online au grave repercusiuni în realitatea imediată

Sistemul oligarhic mondial a început, de multă vreme, să se preocupe de controlul internetului, de identificarea și amendarea celor care se exprimă, fără perdea, la adresa plutocrației conducătoare și a reprezentanților ei.

Cozile de toporaș din milițiile deja personale ale oligarhilor stau la pândă pe internet, dau chiorâș la tastările contondente, exasperate și perfect justificate ale oamenilor, iar mafia din (in)justiție îi condamnă și îi amendează, din ce în ce mai des, pe "înjuracii" cu prea multă vervă și prea acut aplomb, deocamdată, cu speranța umedă și cleios-călduță că îi vor putea amenda pe toți, în viitorul apropiat, chiar și pe cei care gândesc înjurături.

Toată birocrația plutocrată europeană e bântuită de nevoia criminală de a pune pumnul în gura crâcnitorilor și de a împiedica mișcări populare, anti-sistem, create și coordonate prin intermediul internetului de socializare.

Marota e aceeași: gândurile tastate online produc infracționalitate în real. 

În România, mesajul european de control al internetului vine ca o mănușă peste prostia endemică autohtonă, fiindcă propagandiștii grețoși ai mafiei transpartinice pot demoniza exprimarea liberă de pe internet și influența ei nefastă, dând exemple din cotidianul tălâmb al unui popor analfabet funcțional într-o enormă proporție, care, chipurile, ar fi determinat la violențe și crime de minciunile rostogolite pe internet.

Este și cazul "Ambulanței Negre", care fură copii, prezentată pe site-uri de socializare, știre falsă care, în viziunea propagandiștilor controlului total al internetului, a dus la atacarea unei ambulanțe comune, de altă culoare (nota mea), și la rănirea gravă (ciob de parbriz în ochi) a șoferului acesteia.

Imediat, trâmbițele controlului absolut au trecut la atac și au decretat că trebuie combătute știrile false din online, fiindcă ele produc crime în realitate. 

În fapt, a afirma că o informație de pe un site de socializare "prostește", instantaneu, un om, transformându-l într-un criminal, determinat de teorii complexe ale conspirației, este o gogonată și perfect criminală minciună, de domeniul intervenției rusești în alegerile prezidențiale din România, a fermelor de trolli și a boților cu tastări repetitive, care au ajutat un cretinoid ca Georgescu să aibă un scor electoral bun, la primul tur al alegerilor prezidențiale din 2024.

Ești un mincinos notoriu sau un imbecil perfect, dacă afirmi că o știre falsă și un troll pro-suveranist pot transforma un om cu glagore într-un criminal și, respectiv, într-un votant descreierat. Nu! Nicidecum. Boii aceia, care au atacat ambulanța erau deja niște infractori retardați care nu au nicidecum circumstanța atenuantă că minciuna de pe internet este un instrument care ia mințile oamenilor integri. Minciuna de pe internet este inofensivă pentru cei cu scaun la cap, cred eu și pot pune rămășag greu că orice studiu sociologic serios poate demonstra această evidență. Nu mă poate determina o știre falsă să pun mâna pe topor și să distrug o ambulanță, decât dacă sunt și retardat, și incult, și infractor, cu mult timp înainte de a vedea eu o știre (clip) falsă, pe Tik-Tok. Televiziunile aservite sistemului oligarhic nu m-au putut determina să devin susținător al mafiei transpartinice, deși mesajul lor a fost (este) agresiv și permanent, ci, dimpotrivă,  eu și toți oamenii cu minte întreagă au renunțat să mai frecventeze aceste haznale propagandistice, chiar dacă, temporar, nu au avut alternativă de informare.

Tot astfel, nu poți vota un găinar semianalfabet, care repetă, aiuritor, pasaje din filme și din desene animate, ca președinte al României, decât dacă ești idiot sau un obscur profitor de pe urma alegerii unui astfel de ipochimen, nu pentru că ai fi fost corupt și convins de clipuri și mesaje de pe internet, intimidat de trolli ruși și manipulat de boți cu postări și comentarii repetitive, în decurs de o lună, două, notați-vă bine asta!

Nu! Internetul nu face infracțiuni prin cuvinte și discursuri - fie ele mincinoase, vulgare și injurioase - și nu determină săvârșirea de infracțiuni de către oamenii civilizați, școliți, integri, iar știrile false și manipularea nu funcționează asupra oamenilor cu discernământ, transformându-i în criminali. Doar proștii-bâtă (deci, nici măcar toți proștii), îngălații, idioții utili, disfuncționalii etc. pot invoca, pentru infracțiunile pe care le săvârșesc, pentru opțiunile politice și pentru orice altceva, influența malefica a internetului. Internetul nu te poste prosti, decât dacă ești suficient de prost și a găsi circumstanțe atenuante, pentru un criminal, în așa zisa influență periculoasă a internetului este, în fapt, o minciună, menită să instaureze un control și mai drastic tocmai asupra persoanelor care NU pot fi manipulate de sistemul oligarhic conducător. 

Concluzia este că, așa cum anticipam, statul (sistemul birocratic, oligarhic), corupt, mafiot, folosindu-se de prostia crasă a unei însemnate părți a populației (prostie endemică pe care o generează și o întreține, prin subfinanțarea învățământului și cercetării, de zeci de ani), își continuă jihadul controlului și cenzurii, pentru a pune stăpânire definitivă pe internet și pe comunicarea liberă. Este un efort enorm din partea plutocrației birocratice mondiale și a imbecilului și primitivului sistem birocratic, mafiot, autohton și, cu siguranță, oamenii nemanipulabili vor înțelege repede intențiile acestei caracatițe și vor găsi căi și canale prin care să combată controlul și cenzura draconice, pe care mafia le dorește instaurate. 

Deocamdată, funia controlului se strânge și oligarhii lumii cred că au rezolvat "problema", însă, atunci când componenții privilegiați ai unui sistem de conducere socială ajung să își dorească control total asupra populației și cenzurarea drastică a acesteia, viitorul acelor imbecili, al progeniturilor lor și al cozilor de toporaș care-i slujesc este,... nu mai este. Începutul sfârșitului se întâmplă sub ochii noștri și cred că până și eu voi prinde câteva descăpățânări sângeroase, deși nu sunt deloc tânăr. 

Alianța pentru Unirea Românilor și suspendarea președintelui

Într-o țară sănătoasă la cap(ete), demiterea guvernului prin moțiune de cenzură și incapacitatea partidelor politice de a cădea de acord cu privirea la o majoritate care să genereze un nou guvern ar duce, firesc, la alegeri anticipate. Nu este cazul României, unde "blocajul" a împlinit, micuțul, trei lunișoare și, deși pare firav și drăgălaș, îi ajută din plin pe corupții națiunii să rămână mufați la banii publici, la resursele naționale, la buzunarele cetățenilor.

Ei bine, AUR, partidul fosă, unde își găsesc împuțit mediu prielnic toți degenerații istoriei post-decembriste a României - vadimii, funarii, georgeștii, dacopații, protocroniștii, platiștii, peșteriștii de subBucegi etc. - a inițiat un demers și a creat un site - SuspeND.ro - pentru strângerea de semnături, în vederea suspendării președintelui Dan și a demiterii, ulterioare, a acestuia.

Parcă și descreierata de la SOS bodogănea ceva despre suspendarea impostorului și inadecvatului Dan, nu cu mult timp în urmă. 

Acum, sincer, puțin îmi pasă de "riscurile" suspendării și demiterii, prin referendum, a președintelui și, așa cum am rulat trei sute de Km ca să NU fie ales Simion, la fel aș proceda ca să îl neantizez pe acest retardat ridicol și otrăvitor.

Din păcate, faptul că membrii USR și PNL(aripa Bolojan) nu au inițiat, ei înșiși, demersurile de demitere ale măscăriciului pesedizat de la Cotroceni, îmi întărește credința că "blocajul" politic nu este altceva decât o (nouă) farsă, pe care mafia transpartinică o face populației naive, inculte și disfuncționale a României. 

Practic, demersul membrilor AUR nu are sorți de izbândă și nu este nimic altceva decât o primitivă tehnică de manipulare a electoratului captiv, propriu, al acestui partid-locantă. Descreieraților li se administrează doza de venin "anti-sistem", pentru a rămâne alerți și furibunzi, iar PSD, partidul tată, la care AUR a supt vârtos pentru a crește, PNL (aripa anti-Bolojan) și UDMR își perpetuează furtișagurile, delapidările, crimele, ca și când ar fi partide de forță, deși, fiecare, abia dacă ar mai putea trece pragul electoral, în cazul unor firești alegeri anticipate.

Pe scurt, concluziile mele, în urma demersului AUR de demitere a lui Dan-Mânuță Moartă președinte, ar fi:

1) Președintele ar trebui demis.

2) AUR nu intenționează, în realitate, să îl suspende pe Dan, făcând doar o paradă menită radicalizării continue a propriului electorat captiv, mimând, în fapt, lupta politică

3) USR și PNL (aripa Bolojan) fac parte din sistemul corupt, transpartinic, mafiotizat și, împreună cu PSD, PNL (aripa anti-Bolojan), UDMR, Președinția, Justiția și celelalte instituții de putere și coerciție, întrețin starea de "blocaj" politic pentru a-și perpetua privilegiile și a delapida, sub aparentă legalitate, națiunea.

4) Nu vor fi alegeri anticipate iar suspendarea Mânuței Amorțite de la Cotroceni este de domeniul basmelor băsnite de singurul vorbitor al Limbii Bătrâne - Georgescu Călin, voievod de Valhalla... ubicuă, apuca-l-ar lipsa în capsula ucraineană! 

5) Eu aș vota imediat demiterea acestui limbric impostor - a lui Dan, pentru conformitate -, ajuns, prin absurdul situației, păgubos și cinic, în funcția cea mai importantă din România.

Poveste pentru stabilit limitele de conviețuire

În urmă cu mai mulți ani, nevoit fiind de soartă, m-am văzut în situația de a trebui să închiriez un apartament, la ultimul etaj din cele trei niveluri, într-o locuință unde mai stăteau două familii. Deși casa era foarte plăcută, având două grădini un garaj mare, o pivniță încăpătoare și o magazie mare în curte, am rămas uimit de faptul că, în orice spațiu disponibil, erau depozitați saci cu gunoi menajer. Practic, deși totul părea foarte organizat, din afară, atunci când intrai în pivniță, în garaj și în magazie, îți dădeai lesne seama că oamenii aceștia nu își aruncă gunoiul la tomberon, ci îl strâng și ei pe unde pot. 

I-am întrebat și, aparent rușinați, mi-au spus că uită să scoată tomberoanele de gunoi la stradă, în zilele în care acesta este ridicat de firmele de salubritate.

Am cerut programul lunar, cu zilele în care gunoiul, selecționat în patru containere, pe culori, era ridicat și m-am angajat, voluntar, să fac eu acest serviciu pentru întreaga locuință. M-am gândit că, având mai mult timp decât ei, nu mi-ar fi greu să duc tomberoanele pline, pe rotilele lor, până la poartă și, apoi, golite, să le poziționez la loc. 

Am tocmit un vecin, care avea o mașină cu remorcă, am încărcat toți sacii de gunoi din pivniță, din garaj și din magazie și i-am dus la firma care se ocupa de ridicarea gunoiului cu care avea contract proprietarul casei, la vreo 15 km distanță, unde nu m-a costat nimic să îi arunc într-un container uriaș. Am scăpat, practic, de gunoiul acumulat până să mă mut eu acolo și mi-am delimitat spațiile mele din pivniță, din garaj și din magazie. 

Ei bine, mi-am dat seama că vecinii mei nu sunt chiar în regulă, atunci cînd nici măcar nu m-au întrebat de costurile cu evacuarea gunoiului lor. Am zis că poate au uitat și am trecut suma pe care i-am plătit-o celui care m-a ajutat cu transportul la "costuri de casă nouă". 

Apoi, zilele au trecut și, atunci când era timpul, am început să scot tomberoanele la poartă. Când aveam gunoi extra - se întâmpla uneori - lăsam lângă poartă câte o sacoșică, cu o sticlă de vin sau cu două doze de bere, pentru muncitori și rezolvam problema. 

Încă de la început, am observat că vecinii mei nu selecționează corect gunoiul și, temându-mă de amenzile mari, i-am avertizat. Bineînțeles că nu le-a păsat și m-am trezit că încep să pierd timp selecționându-le lor resturile. La hârtie și cartoane, pe lângă faptul că puneau plastic, nu își dimensionau ambalajele așa încât să încapă cât mai multe și pierdeam multă vreme selectând hârtia și tăind cartoanele, ca să poată încăpea în tomberon.

I-am atenționat din nou și i-am avertizat că voi renunța să mă mai ocup de gunoi, dacă nu reușesc să respecte niște cerințe, până la urmă, firești. 

Ei bine, după trei luni, într-o zi în care, după ce tăiasem cartoane, dimineața, ca să fac loc în tomberonul plin, la amiază, acesta era, din nou, plin cu cutii de carton netăiate și cu pungi de plastic, am renunțat definitiv să mă mai ocup de evacuarea gunoiului lor. 

Am stat acolo încă vreo doi ani și jumătate și am văzut cum, încet-încet, oamenii aceia se îngropau sub sacii de gunoi. Din fericire, eu îmi izolasem spațiile mele din pivniță, garaj și magazie și nu am fost afectat.

Poate părea o poveste prozaică și meschină, însă este o experiență prin care, la diferite niveluri și intensități, trecem cu toții, de-a lungul vieții, de mult prea multe ori. 

Concluziile sunt triste. A mea, cea mai pregnantă, este aceea a zădărniciei unor eforturi de a-i extrage pe unii oameni din naturile lor auto-distructive și auto-sabotoare, indiferent de cât de mult ne dorim asta. Ceea ce pentru unii este ordinea, normalul, firescul, altora le este doar corvoadă și inutilitate. 

Banana cu scoci

Mă uimește faptul că, deși sunt mereu preocupat de invazia quasi-totală de grotesc și prozaic în artă, am scris atât de puțin împotriva acestui val cras de mizerie și incultură, care a invadat lumea contemporană a artei. 

Și, pentru că am observat inutilitatea atacului direct împotriva exteriorizărilor unor oameni, evident schilodiți intelectual și emoțional, am să apuc calea inversă, cea a definirii actului artistic și a delimitării lui de non-artă și de impostură. Până la urmă, nu există niciun înțelept care să fi dobândit izbândă în a-i determina pe proștii firoscoși să accepte, sinceri, că sunt... proști.

Voi defini, subiectiv, diferitele arte și le voi lega de canonul lor, explicându-l, iar acest lucru va crea un punct de vedere prin care, ceea ce nu cadrează se va auto-exclude și se va așeza acolo unde-i este locul, adică, în atelier sau în insignifianță, în învățare sau în uitare

Și, bineînțeles, am să încep cu... epigrama. Nu râdeți! Trăim într-o țară care este plină de "epigramiști pârâți", care trudesc cotidian și, grafomani exemplari, aspersează într-una cu mici catrene disonante, lipsite de orice însemnătate literară, folositoare, exclusiv, ca anti-exemple.

Știm că epigrama este definită ca un catren (strofă formată din patru versuri cu prozodie perfectă), care trebuie să conțină o poantă, așezată, musai, în ultimul vers. Ca o concesie, poanta poate ocupa și jumătate din penultimul vers, însă este preferabil ca ei să îi fie desemnat ultimul vers al catrenului.

Pare simplu, așa-i? Pare, însă enorma majoritate a celor care scriu epigrame întâmpină mari dificultăți în a reuși să croiască aceste mici poeme umoristice. 

Ce este foarte important la crearea unei epigrame corecte? Ei bine, totul. Fiind o lucrare de mici dimensiuni - un catren - prozodia trebuie să fie perfectă, ori, pentru ca această cerință să fie îndeplinită, este imperios necesar ca epigramistul să fie, înainte de toate, un bun cunoscător al gramaticii limbii în care scrie (limbii române, în speță). Este obligatoriu ca el să știe cum se împart cuvintele în silabe și unde cad accentele, în cuvinte. Rima și ritmul sunt cruciale, iar ratarea lor - disonanța și aritmia - scoate catrenul din rândul epigramelor, oricât de amuzantă s-ar dovedi poanta. Nu poți fi epigramist, fără să stăpânești prozodia.

Apoi, cei mai mulți aventurieri pe tărâmul epigramei, ratează poanta. Nu orice catren amuzant este o epigramă. Dacă poanta este la începutul catrenului sau se întinde pe două versuri, atunci ai zbârcit-o și ai dat cu oiștea în gardul epigramei. Nu orice ți se pare ție amuzant este o poantă. Uneori, "poantele" sunt banale truisme sau simple afirmații cu un haz extrem de relativ. 

Nu în ultimul rând, pseudo-epigramiștii uită că epigrama este, în structura ei literară, o poezie. Ori, pentru a fi poezie, ci nu doar un anost text de versificație, autorul trebuie să folosească mijloace literare, în crearea catrenului. Observ că până și cei mai importanți epigramiști români folosesc, de prea multe ori, texte văduvite de figuri de stil, poetice. Este destul de dificil ca, în puține cuvinte să utilizezi stilistică, dar, până la urmă, e preferabil să scriem mai puțin și de mai bună calitate, decât să renunțăm total la caracterul poetic al epigramei, decretez eu. 

Dacă prozodia și poanta sunt obligatorii pentru calificarea unui catren drept epigramă, ar trebui, măcar prin epitete, comparații, metafore, hiperbole, oximoroane, inversiuni etc., să se încerce păstrarea caracterului poetic al epigramei.

În concluzie, este clar că, dacă stăpânești canonul poetic - prozodie, rimă, ritm, stilistică -, cunoști gramatica limbii - silabisire, accente, ortografie și ortoepie -, ai haz și poți să îl exprimi succint, poți să te aventurezi în lumea amuzantă a epigramei. Dacă îți lipsește unul din elementele tehnice și nu vrei să ți-l însușești prin studiu, ori dacă nu ești nicidecum amuzant, mai bine, abține-te! 

Și eu scriu, ca un amator vesel și dezinvolt, epigramă. Iată o mostră de umor personal:

Ieri, m-am bătut, salvând o fată.

Vă veți mira: "Și ce-i cu asta?"

E groasă, veți vedea de-ndată,

Căci m-am bătut chiar cu nevasta.

Și, ca să nu căutați figura de stil principală (mai este și elipsa-inversiunea din versul al doilea), mai ales că, utilizată în exces, ea nici nu mai pare o figură de stil, este vorba despre elipsa "e groasă", care reprezintă, concomitent și o metaforă (convenționalizată). 

Poanta este evidentă și surprinzătoare, mai ales că schimbă total sensul, aparent nobil, al unei bătăi, lupte, scandal, pentru "salvarea" unei fete, aflate în primejdie. De unde, cel care relatează, îngrijorat, întâmplarea părea un mini-erou, la sfârșitul epigramei, el se dovedește mai degrabă un soț culpabil, prins cu ocaua (cea mai) mică de către soția sa. 

Libertăți și paradoxuri legate de ele

În ultimii doi ani, am scris câteva texte în care am subliniat realitatea că, trăind într-o eră a "blocării" mesajelor mincinoase, agresive, vulgare, trunchiate, imorale și, uneori, criminale, cu timpul, ne dăm seama că, în fapt, ne "blocăm" pe noi înșine, ajungând să trăim în realități filtrate, restrânse, limitate drastic de exigențele proprii și de stridența ubicuă a celorlalți. 

Ei bine, "blocarea", deși pare un lux la îndemână, o alegere conștientă între răul suprem al invadării spațiului intim cu scatologie și răul mai mic al izolării, este resimțită ca o "cenzură" la care suntem supuși de către neam-prostia cocoțată în prim-planul acestei ere absurde și ridicole. Practic, libertatea noastră de a naviga nestingheriți pe oceanul nemărginit al internetului ne este restrânsă și, de prea multe ori, blocată de către combinația dintre comportamentul celorlalți navigatori și exigențele noastre, privitoare la etica navigării pe internet.

În mod clar, avem "libertatea" de a alege dacă coabităm cu păduchii ieșiți în frunte sau dacă îi aneantizăm și, în acest din urmă caz, resimțim această acțiune ca pe o retragere imperioasă în propriile "turnuri de fildeș", cu riscul de a nu mai fi conectați la actualitate.

Paradoxul constă în faptul că, odată ce alegem să ieșim din paradigma care ne insultă inteligența și ne agresează, simțim că această autocenzură este, în fapt, o formă de pierdere voluntară a unei libertăți.

Ei bine, ecperimentăm angoasa acestei nedreptăți și suntem tentați să atribuim ponderea majoritară a vinei unei astfel de evidente frustrări comportamentelor neconforme ale celorlalți, care ne-au determinat să reacționam, uitând că jumătate din responsabilitatea situației în care ne aflăm este pricinuită de exigențele noastre, de modul în care am fost educați și ne-am auto-educat de-a lungul timpului, de codul nostru intim, personal, în care vedem și apreciem înconjurătorul.

Dacă ne aducem aminte de aportul propriu la starea de angoasă, determinată de alegerea noastră, inevitabil, începem să ne punem în balanță principiile de viață și să ne îndoim - puțin - de soliditatea și acuratețea lor. Și acest lucru e cât se poate de firesc și de sănătos,... cu condiția ca introspecția, odată sfârșită cu inexorabila reconfirmare a propriilor valori, să ne determine să purcedem voioși în noua paradigmă.

De obicei, pentru cei care au principii sănătoase, faptul de a se proteja de "idiocrația" tumultuoasă a actualității aduce în viețile lor, destul de repede, beneficii evidente. Paradoxul îi va uimi din nou, fiindcă, odată trecuți la act (la "a face"), vor înțelege că autocenzura, resimțită, inițial, ca o abolire a unei libertăți, le-a creat, în mod consternat,... o largă paletă de alte libertăți, făcându-i să înțeleagă că erau cantonați în bule care îi împiedicau să vadă cât de vast e orizontul și ale căror (ne)reguli interne de funcționare îi mai și agasau, iritau, otrăveau...

Observați șirul de paradoxuri ale libertății? Autocenzura ("blocarea"), resimțită ca o abolire, frustrantă, a unei libertăți, care, pentru mințile antrenate, se transformă în realitatea că, odată ieșit din paradigma anterioară, stresantă și pernicioasă (ca un turn de fildeș cu aer toxic), orizontul se lărgește și, departe de a fi opreliști, principiile proprii, sănătoase, sunt instrumente excelente de a naviga prin spațiul infinit al înconjurătorului.

Fotografii din realitatea mea proximă. 😍