În urmă cu câțiva ani, am purtat un șir de dialoguri, cu un amic, despre fericire. El, un om foarte încercat de viață, cu o mulțime de meandre existențiale care l-au traumatizat evident, ajunsese la concluzia că omul nu poate să fie fericit, în mod real, ci nu doar declarativ, autosugestionându-se.
Indiferent de cât de mare i-ar fi fost "starea de bine de moment", pentru că ar fi (este) dependent de mii de meschine și permanente necesități, fericirea îi va fi spulberată, la o analiză lucidă, conchidea el, mereu.
Desigur, privind astfel lucrurile și gândindu-ne că, în fiecare secundă, suntem devorați, la propriu, de milioane de minusculi paraziți, că timpul și gravitația ne ucid lent, că avem încifrată, în structura noastră genetică, moartea și că, odată născuți, începem să... murim, ei bine, orice ai încerca să mai ameliorezi la acest tablou, el rămâne sumbru și frustrant. Adăugați la asta, bolile, răul congenital, prostia ubicuă, visceralitatea, inadaptarea, imanența, eșecul, ratarea! Sumbru, nu?
Și, totuși, ce îi determină pe unii semeni să concluzioneze, senini, că ei au o viață fericită? Cum pot eluda paradigma imanentă, definită de atâtea neajunsuri și perfide lovituri ale sorții, așa încât să creadă (cel puțin) că sunt fericiți?! Care le este secretul?!
Desigur, studiind din adolescență tema aceasta, atât de interesantă și generoasă, am aflat repede răspunsul și îmi este ușor să explic de ce, în pofida atâtor evidențe contrare, există mulți oameni care se declară, sincer, fericiți.
Fericirea - starea de bine, în general - este un concept social care, paradoxal, depinde de intimitatea fiecărei persoane. Deși cam toți suntem de acord cu ceea ce ar trebui să simțim, atunci când suntem fericiți, căile prin care atingem starea de bine sunt extrem de variate și de inedite.
De altfel, chiar conceptul de "fericire", în sine, a fost definit, de-a lungul veacurilor de gândire, în multiple moduri și multe căi i s-au atribuit atingerii stării de bine care îl caracterizează concret. Pentru unii fericirea stă în plăcerile trupului, prntru alții în castelele de gîndire pe care le înalță, pentru unii fericirea reprezintă obstacole ale sorții depășite, pentru alții fericirea este o "dolce far niente", pentru unii fericirea se află în prietenie, pentru alții în război și cucerire, pentru unii fericirea stă în credința în zei, pentru alții în ruperea lanțurilor dogmatice și mistice... În funcție de tipologia fiecărei persoane, fericirea înseamnă, cu certitudine, altceva.
Și, atunci, fiind un sentiment atât de intim, definiția fericirii depinde foarte mult de fiecare persoană. Nu avem, practic, o definiție unanim valabilă a fericirii și nu cred că vom putea cădea vreodată de acord cu "detaliile" fericirii, atâta vreme cât mie îmi place înghețata de vanilie și ție îți plac micii cu muștar, iar lui îi place tartarul și ei îi place șarpele marinat sau tentaculele de caracatiță vie...
Pentru amicul meu, "fericirea" ar fi însemnat să își poată îndeplini imediat orice dorință (nevoie). Așa definea el fericirea. Or, o astfel de fericire - împlinirea oricărei nevoi - este un tip de fericire pe care numai o entitate omnipotentă o poate accesa.
Ei bine, eu cred că omul nefericit, ca tipologie, este, de fapt, persoana care nu se cunoaște pe sine îndeajuns, așa încăt să își croiască propria definiție a fericirii și, aderând la o definiție a fericirii a altuia, străină naturii lui, nu are acces la starea de bine care predetermină fericirea.
Credeți că i-am spus amicului meu să renunțe la fericirea unui dumnezeu și să-și găsească, în el însuși, definiția propriei fericiri?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu