Există, dintotdeauna, tentația omului de a considera tot felul de dexterități și îndemânări, căpătate prin repetitivitate, ca fiind artă. Sunt, repede, înnobilați cu har artistic și (auto)declarați, pompos, artiști tot felul de meșteșugari talentați, care săvârșesc, cu trudă și migală, este drept, diferite meserii și obiecte, care, chiar dacă încântă ochiul, nu sunt nicidecum artă, ci, cel mult, artizanat, meșteșug.
Avem de-a face, în confuza contemporaneitate, cu frizeri artiști, cu croitori artiști, cu tatuatori artiști, cu bucătari artiști, cu tâmplari artiști, cu geamgii artiști etc., iar acești meșteșugari, talentați și adecvați meseriilor lor, propulsați de notorietatea de moment și de apetența pentru esteticul facil, fără profunzimi, a vulgului, ajung să eclipseze arta reală și să fie mai apreciați decât oameni cu vocație artistică și cu operă de mare sensibilitate.
Cum putem delimita arta de non-artă și artiștii de meșteșugari și de impostori? Ei, bine, nu este un lucru foarte simplu și, de-a lungul veacurilor, mai mereu s-a tot pus întrebarea aceasta și s-a ridicat problema confuziei și nedreptei suprapuneri între artiști și meșteșugari, între artă și pseudo-artă. Mă gândeam că, în "Ars poetica" (Epistola către Pisoni), poetul roman Horațiu, trăitor în secolul întâi, înainte de Hristos, nu face doar o declarație a crezurilor sale artistice (poetice), ci încearcă, în multe dintre versurile capodoperei sale, să creeze niște repere generale pentru ce este și ce nu este poezie (artă, dacă extrapolăm). "E ușor a scrie versuri,/ Când nimic nu ai a spune...", scrie Mihail Eminescu în arta lui poetică, "Criticilor mei", creând și el o discuție despre diferența evidentă dintre poezie și versificație.
Mai mult, atunci când, în timpul Renașterii, sculptura a ieșit din rândul meșteșugurilor și a fost recunoscută ca artă, în disputa iscată între superioritatea dintre arta sculpturii și cea a picturii, celebra "Paragone" (comparație, în italiană), concluzia că arta ține de intelectualitate, studiu complementar (cultură generală și inelect dezvoltat-rafinat), concept, emoție etc., la care s-a ajuns, ar trebui să reprezinte o grilă de evaluare a unui act artistic și a unui obiect de artă, ca emanație a acestui act artistic.
Practic, separația dintre artă (act artistic) și meșteșug (act tehnic) este evidentă, atunci când, în spatele obiectului (emanației artistice), stau emoția și sensibilitatea cultural-psihologică ale artistului, un concept-poveste sau chiar o originală "suveică" de concepte, mijloacele artistice de realizare a operei - o simbolistică sugerată sau explicit devoalată de autorul creator - și se adresează, totodată, intelectului consumatorului de artă dar și visceralului acestuia, propunându-i idei și creându-i atât impresii și raționamente, cât și emoții și trăiri, în timp ce în spatele unui obiect meșteșugăresc stă repetitivitatea și măiestria tehnică (dexteritatea) a artizanului.
Un frizer bun - cel mai bun frizer de pe planetă - nu este niciodată artist, oricât de sofisticată ar fi coafura pe care o realizează, fiindcă freza clientului/clientei nu are, în siajul creării ei, emoție, poveste, sensibilitate și nu se adresează spiritului celor care văd acea frizură.
Extrapolând și sintetizând, arta este determinată, cumulativ, de emoție, studiu, canon artistic, povestea din spatele creației, în timp ce non-arta nu are în componența ei decât tehnică și o estetică superficială, de foarte multe ori, evident, artificială.
Renașterea și disputele ei teoretice ne-au oferit un instrument fragil prin care, cel puțin la nivel individual, pentru noi înșine, putem separa arta de pseudo-artă și artiștii de artizani, de meșteșugari, de non-artiști
Desigur, chiar în interiorul templului artei, impostura ocupă, astăzi, locuri de frunte și bideuri, crăpături în beton, banana lipită cu scoci de un zid sau vopseaua aruncată pe un perete sunt considerate artă și li se așează în fundal vorbe, grandilocvente dar total inutile, care să le creeze povești și să inducă emoții. Nu vă impacientați! "Ce e val, ca valul trece." Vulgul ignorant are, momentan, acces la resurse și face ce știe el mai bine: circ.
În ceea ce mă privește, exigențele mele sunt draconice și, de foarte multe ori, scot de sub umbrela artei chiar și ceea ce posteritatea a pecetluit ca fiind capodoperă. Propriile mele creații, deși mă bucur de ele ca un copil fericit, îmi par doar "lucrări de sertar", menite, exclusiv, lumii mele personale, turnului meu de fildeș și cristal, de la înălțimea și protecția căruia îndrăznesc să scrutez înconjurătorul. Nu aș fi vrut să vând lucrări niciodată și mereu port cu mine angoasa creată de sindromul impostorului, deși știu și pot argumenta că sunt un creator de artă - un Făcător de lumi - , ci nu un meșteșugar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu