Traume din copilărie

Una dintre cele mai vehiculate teme actuale ale occidentalilor și, implicit, ale românilor, este cea a “traumelor” pe care le cară cu ei din copilărie și care le marchează viețile de adolescenți, de tineri, de maturi și, uneori, de bătrâni ignoranți și decrepiți. Vedem, de prea multe ori, oameni care, cu lacrimi în ochi, ne povestesc cât de mari eșecuri de moment au avut, câtă anxietate și depresie au suferit, cât de mult au luptat ei cu traume pe care le-au căpătat în fragedă copilărie, când, știm marota, “copiii nu sunt vinovați de nimic din ceea ce fac” și, în consecință, disciplinarea, reproșurile sau, doamne ferește!, pedepsele pentru comportamentele lor reprobabile sunt inutile și îi traumatizează pe viață.

O să vă anunț, fără menajamente, că, dacă sunteți oameni trecuți de douăzeci de ani și vorbiți despre “traumele copilăriei” ca să vă justificați eșecurile sau tarele caracteriale, în condițiile în care ați fost crescuți de părinți care v-au iubit și care v-au învățat și v-au îndrumat de bine, sunteți niște iresponsabili și niște ipocriți de cea mai de jos condiție. Tot ceea ce faceți greșit, tineri și maturi fiind, sunt acțiuni imputabile exclusiv vouă înșivă/însevă, ci nu au cauze în ceva care s-a întâmplat în copilăriile voastre, dacă nu ați fost supuși unor îndelungate și sistematice rele tratamente.

Odată ce ați depășit faza adolescenței, chiar în timpul ei, traumele copilăriei - de fapt, momentele în care comportamentele voastre reprobabile au fost corijate de apropiați - se estompează în memoriile voastre, fiindcă noi experiențe, cu bucurii și necazuri (traume), sunt prăvălite peste voi de viața de adolescent. Te-a “abandonat” maică-ta și nu ți-a luat, cu tupeu nesimțit, apărarea când, la grădiniță, i-ai “ciordit” păpușica unei colege? Ei bine, nu din cauza “traumei de abandon” nu ești tu capabil/ă să memorezi teoreme și să înțelegi radicali. Ești doar iresponsabil/ă și asta ține de autoeducație și de autocontrol.

Vedem persoane mature care se plâng că au probleme și care, deși identifică problemele, nu fac nimic să se schimbe, afirmând, nonșalante, că “nu pot” să se schimbe pentru că sunt victime ale unei traume din copilărie. Cum asta? Adică, tu unde ai fost și cum te-ai autoeducat, din momentul în care ai stabilit că, pentru că taică-tu ți-a dat două smetii la fund, după ce i-ai spart capul fratelui mai mic, ai mari traume? Cum ai rămas ancorat/ă în acea întâmplare, total insignifiantă la scara unei vieți de câteva zeci de ani, plină de evenimente bune și rele, și nu ai mai putut să scapi patternului de eșec astfel căpătat?! Pare, mai degrabă, un alibi. Un joker al scuzei perene, care să justifice, ad-hoc, toate eșecurile personale din viața unui astfel de om. Este ca și când ai cultiva o tară pentru a fi absolvit de orice vină, în orice situație dezastruoasă ai fi intrat. 

Am prea mulți cunoscuți care, deși au avut vieți crunte în copilărie, alături de părinți degenerați și îngrozitor de abuzivi, au reușit în viața, cu preaplin și nu au invocat, în nicio circumstanță, traumele reale, la care am fost martor neputincios, din copilăria lor. Sunt oameni realizați, cu copii crescuți frumos și cu nepoți care le luminează viețile. 

Cum pot să cred persoane de cincizeci de ani, care susțin că mănâncă exagerat și sunt obeze morbid pentru că părinții le-au traumatizat, obligându-le să mănânce sănătos, după un program (prea) strict, în copilărie? Păi, unde ai fost în existența ta din ultimii patruzeci de ani, dacă ceea ce-ți amintești din viață și te ucide lent este faptul că ai tăi încercau să te educe alimentar?! Ce ai mai făcut în existența ta, afară de a te plânge de o închipuită traumă, tocmai ca să îți explici lăcomia bolnăvicioasă?!

În concluzie, eu îi privesc cu mare suspiciune pe aceia care, fiind tineri, maturi, vârstnici, invocă “traumele copilăriei” pentru a-și justifica acțiunile din prezent. Fiți responsabili și decenți, ce mama dracului!