Inteligența și câteva dintre marotele ei

Inteligența, motivele biologice și genetice pentru care ea apare, modul în care ea îi determină să se comporte pe indivizi și, în general, tot ceea ce este legat cumva de acest vast subiect pare să îi preocupe pe cei mai mulți dintre oameni, măcar la nivel de fapt divers. 

Printre cele mai apreciate "instrumente" puse la dispoziție de cercetarea academică a inteligenței este "recunoașterea" persoanelor inteligente după stereotipiile lor comportamentale. Desigur, majoritatea caută, printre comportamentele declarate științific ca fiind determinate de o inteligență ridicată, comportamente proprii, similare, care să îi confirme că, fără dubii, se înscrie și ea (această majoritate) în rândurile, tot mai largi, ale celor blagosloviți cu inteligență superioară.

Am citit un articol, care relatează exact despre posibilitatea de a recunoaște oamenii mai inteligenți, în nouă puncte, după comportamentele lor și am rămas neplăcut surprins de faptul că, în realitate, el indica un instrument de autoevaluare a propriei inteligențe și, în anumite puncte, părea un "ameliorator" al propriei imagini de sine și al banalității umane, care, auto-sabotor, încerca să extindă, inadmisibil, caracteristici comportamentale, așa încât, sub umbrela supradimensionată artificial a inteligenței să se poată adăposti câți mai mulți mediocri.

Iată cele nouă caracteristici comportamentale care, conform studiului în discuție, indică o inteligență ridicată a unui individ:

1) aversiunea față de conversațiile banale;

2) îndrăgostirea lentă, ezitantă;

3) solitudinea (comportamentul antisocial);

4) caracterul de persoană curioasă;

5) capacitatea de a înțelege umorul negru, neconvențional și a se amuza de el;

6) nevoia de a trage câte un "pui de somn", la amiază;

7) lenea;

8) dezordinea;

9) dialogurile, cu voce relativ tare, cu sine.

Ei bine, absolut toate aceste "trăsături" sunt prezentate la persoana a doua, singular, "ești curios", "ești leneș", "vorbești singur" etc., ca și când articolul s-ar adresa (și) unor persoane care au dubii cu privire la propria inteligență superioară și descoperă, entuziaști, bifând cu un "da" inechivoc fiecare punct, că se pliază perfect pe cele nouă comportamente care le transformă, instantaneu, din banale minți comune în interesante ființe supradotate.

În fapt, inteligența superioară este similară unei trăsături corporale, de excepție, specifice sau, și mai explicit, unui membru superior (o mână), perfect funcțional, pe care individul inteligent îl posedă nativ. Cum dracului să ai dubii că ești înalt, având doi metri și douăzeci de centimetri și trăind într-un oraș în care nu numai că nimeni nu te depășește ca înălțime, dar absolut toți au sub un metru și optzeci de centimetri înălțime?! Cum să fii dilematic cu privire la superioritatea ta fizică, dacă ai o mână, perfect funcțională, în plus și faci toate activitățile manuale mai bine și mai repede decât ceilalți?! Inteligența presupune să poți lesne observa (și) detalii fine și nuanțe abia perceptibile celorlalți. Cum să nu observi, tocmai la tine însuți/însăți, diferențe enorme și evidente față de ceilalți?!

Nu! Un om inteligent nu are nevoie de confirmarea că este diferit de majoritate, iar instrumentele acestea de recunoaștere a inteligenței, astfel prezentate, sunt, de fapt, mult mai utile mediocrilor, decât inteligenților. 

Acum, cu privire la lene, dezordine, nevoia de somn suplimentar, solitudine, apetența pentru umor negru, îmi permit, dotat fiind cu... trei membre superioare în plus, să afirm că sunt nenumărați nătângi congenitali și mediocri care au aceste caracteristici și că niciun suprainteligent pe care-l cunosc - și chiar cunosc câțiva - nu este leneș, nu este dezordonat și nu se... sinucide după umorul negru. De aceea, cred că aceste așa-zise comportamente specifice suprainteligrnților sunt, de fapt, simple marote și au un scop pervers.

Trăsăturile acestea comportamentale îmi par, mai degrabă, menite să extragă cât mai mulți indivizi din sfânta mediocritate și să le inoculeze ideea rizibilă că ar fi foarte inteligenți. Nu este cazul. Mediocritatea nu este, nicidecum condamnabilă, mai ales că inteligența ține foarte mult de zestrea genetică și mai puțin de exercițiu intelectual și de antrenament al gândirii. 

Practic, dacă ești submediocru din naștere, cu mare efort, poți deveni maximum mediocru, la fel cum, dacă ești mediocru, poți deveni, prin exercițiu intelectual intens, inteligent. Nu ai cum, ca persoană (doar) mediocră, să devii suprainteligent, indiferent de eforturi. Invers, se poate, prin delăsare, dar, fără bagaj genetic de calitate, oricâte eforturi ai depune, nu vei reuși. 

În concluzie:

- oamenii suprainteligenți observă că sunt diferiți, în sensul pozitiv, încă din copilăria fragedă și înțeleg, repede, atât mecanismele care guvernează înconjurătorul (IQ), cât și emoțiile (EQ) care determină comportamentele, lor și tuturor celorlalți oameni și, ca o consecință, nu mai au nevoie de confirmări ulterioare, periodice, ale inteligenței proprii superioare;

- oamenii mediocri nu vor înțelege că studiile de acest fel li se adresează lor doar în sensul în care ei ar putea identifica (alți) oameni, în preajma lor, dotați cu suprainteligență, ci își vor considera curiozitatea prozaică, lenea endemică, aroganța mârlănească, dezordinea existențială și emoțională drept indicii ale unei inteligențe superioare, de care, biologic, sunt despărțiți imuabil, în realitate;

- astfel de studii sunt, mai degrabă, instrumente ideologice prin care oamenii cu adevărat suprainteligenți sunt anonimizați, marginalizați și nedreptățiți, obligați fiind să împartă pupitrul public cu tot felul de personaje mediocre, meschine, banale, gonflate artificial de standardele scăzute și false, folosite insidios la realizarea lor (a studiilor).