Banana cu scoci

Mă uimește faptul că, deși sunt mereu preocupat de invazia quasi-totală de grotesc și prozaic în artă, am scris atât de puțin împotriva acestui val cras de mizerie și incultură, care a invadat lumea contemporană a artei. 

Și, pentru că am observat inutilitatea atacului direct împotriva exteriorizărilor unor oameni, evident schilodiți intelectual și emoțional, am să apuc calea inversă, cea a definirii actului artistic și a delimitării lui de non-artă și de impostură. Până la urmă, nu există niciun înțelept care să fi dobândit izbândă în a-i determina pe proștii firoscoși să accepte, sinceri, că sunt... proști.

Voi defini, subiectiv, diferitele arte și le voi lega de canonul lor, explicându-l, iar acest lucru va crea un punct de vedere prin care, ceea ce nu cadrează se va auto-exclude și se va așeza acolo unde-i este locul, adică, în atelier sau în insignifianță, în învățare sau în uitare

Și, bineînțeles, am să încep cu... epigrama. Nu râdeți! Trăim într-o țară care este plină de "epigramiști pârâți", care trudesc cotidian și, grafomani exemplari, aspersează într-una cu mici catrene disonante, lipsite de orice însemnătate literară, folositoare, exclusiv, ca anti-exemple.

Știm că epigrama este definită ca un catren (strofă formată din patru versuri cu prozodie perfectă), care trebuie să conțină o poantă, așezată, musai, în ultimul vers. Ca o concesie, poanta poate ocupa și jumătate din penultimul vers, însă este preferabil ca ei să îi fie desemnat ultimul vers al catrenului.

Pare simplu, așa-i? Pare, însă enorma majoritate a celor care scriu epigrame întâmpină mari dificultăți în a reuși să croiască aceste mici poeme umoristice. 

Ce este foarte important la crearea unei epigrame corecte? Ei bine, totul. Fiind o lucrare de mici dimensiuni - un catren - prozodia trebuie să fie perfectă, ori, pentru ca această cerință să fie îndeplinită, este imperios necesar ca epigramistul să fie, înainte de toate, un bun cunoscător al gramaticii limbii în care scrie (limbii române, în speță). Este obligatoriu ca el să știe cum se împart cuvintele în silabe și unde cad accentele, în cuvinte. Rima și ritmul sunt cruciale, iar ratarea lor - disonanța și aritmia - scoate catrenul din rândul epigramelor, oricât de amuzantă s-ar dovedi poanta. Nu poți fi epigramist, fără să stăpânești prozodia.

Apoi, cei mai mulți aventurieri pe tărâmul epigramei, ratează poanta. Nu orice catren amuzant este o epigramă. Dacă poanta este la începutul catrenului sau se întinde pe două versuri, atunci ai zbârcit-o și ai dat cu oiștea în gardul epigramei. Nu orice ți se pare ție amuzant este o poantă. Uneori, "poantele" sunt banale truisme sau simple afirmații cu un haz extrem de relativ. 

Nu în ultimul rând, pseudo-epigramiștii uită că epigrama este, în structura ei literară, o poezie. Ori, pentru a fi poezie, ci nu doar un anost text de versificație, autorul trebuie să folosească mijloace literare, în crearea catrenului. Observ că până și cei mai importanți epigramiști români folosesc, de prea multe ori, texte văduvite de figuri de stil, poetice. Este destul de dificil ca, în puține cuvinte să utilizezi stilistică, dar, până la urmă, e preferabil să scriem mai puțin și de mai bună calitate, decât să renunțăm total la caracterul poetic al epigramei, decretez eu. 

Dacă prozodia și poanta sunt obligatorii pentru calificarea unui catren drept epigramă, ar trebui, măcar prin epitete, comparații, metafore, hiperbole, oximoroane, inversiuni etc., să se încerce păstrarea caracterului poetic al epigramei.

În concluzie, este clar că, dacă stăpânești canonul poetic - prozodie, rimă, ritm, stilistică -, cunoști gramatica limbii - silabisire, accente, ortografie și ortoepie -, ai haz și poți să îl exprimi succint, poți să te aventurezi în lumea amuzantă a epigramei. Dacă îți lipsește unul din elementele tehnice și nu vrei să ți-l însușești prin studiu, ori dacă nu ești nicidecum amuzant, mai bine, abține-te! 

Și eu scriu, ca un amator vesel și dezinvolt, epigramă. Iată o mostră de umor personal:

Ieri, m-am bătut, salvând o fată.

Vă veți mira: "Și ce-i cu asta?"

E groasă, veți vedea de-ndată,

Căci m-am bătut chiar cu nevasta.

Și, ca să nu căutați figura de stil principală (mai este și elipsa-inversiunea din versul al doilea), mai ales că, utilizată în exces, ea nici nu mai pare o figură de stil, este vorba despre elipsa "e groasă", care reprezintă, concomitent și o metaforă (convenționalizată). 

Poanta este evidentă și surprinzătoare, mai ales că schimbă total sensul, aparent nobil, al unei bătăi, lupte, scandal, pentru "salvarea" unei fete, aflate în primejdie. De unde, cel care relatează, îngrijorat, întâmplarea părea un mini-erou, la sfârșitul epigramei, el se dovedește mai degrabă un soț culpabil, prins cu ocaua (cea mai) mică de către soția sa.