Sculptura

Deși capătă rang de artă abia în timpul Renașterii, sculptura a însoțit permanent omul și i-a modelat caracterul și sensibilitatea. A fost considerată, mult timp, doar un meșteșug, fiindcă ține enorm de tehnică - de grafică, de calcule geometrice, de consecventă repetitivitate, de cunoașterea caracteristicilor fizice și chimice ale diferitelor materiale utilizate etc.. Practic, doar partea de proiect a unei sculpturi ține de imaginație și doar momentul în care un artist creează, în propria minte, o "simfonie a volumelor" este "slova de foc" a artei sculpturale, în rest, actul realizării, în sine, a obiectului artistic ținând de meșteșugul creatorului, de studiul intens pe care l-a făcut de-a lungul timpului și de dexteritatea pe care a căpătat-o prin exercițiu.

Ești în fața unei sculpturi artistice doar atunci când, în spatele formelor pe care le vezi aievea, există inefabile simboluri și emoții, pe care obiectul de artă ți le transmite și pe care le recepționezi și le traduci în simboluri și emoții proprii.

Pare ușor să delimitezi astfel arta de non-artă, însă, pe această poartă largă - a conceptualității - trec, în voie, mii de așa-ziși artiști și mii de obiecte care poartă eticheta de "sculptură", deși nu sunt altceva decât impostori de duzină și, respectiv, pură poluare.

Sub enorma umbrelă a artei sculpturii intră o mulțime de tehnici de a așeza artistic volumele și un număr enorm de materiale. Am putea clasifica, după materialele utilizate, că există sculptura în lemn, în piatră, în lut, în metal, în sticlă etc., însă, pentru că în cadrul fiecărei categorii există nenumărate subcategorii care țin de specificitatea materialului folosit, este dificil să delimitezi astfel sculptura și să o structurezi. Este dificil să faci comparații între o sculptură metalică, turnată în bronz, și o sculptură realizată în teracotă, de exemplu, fiindcă tehnicile de realizare sunt incompatibile. Ce poate reuni, atunci, aceste artifacte sub arealul noțiunii de artă sculpturală? Ei bine, așa cum afirmam, rămâne doar fundalul ideatic-emoțional al artistului care stârnește, prin realizarea sa, un orizont de idei și de emoții în privitor. 

Este din ce în ce mai ambiguă și pare definitiv fracturată limita dintre sculptură (artă) și simplul obiect ornamental (meșteșug), din cauza faptului că gustul artistic, rafinat, a fost, practic, smuls din constituția culturală a omului recent și el, omul actual, vibrează doar la stimuli lipsiți de profunzime, primitivi și șocanți. Doar pe aceștia îi înțelege și doar la aceștia are acces, așa încât, în loc ca arta să ridice la nivelul ei spiritual vulgul, prin exercițiu și trudă intelectuală, s-a trivializat și s-a pervertit, coborându-se la nivelul vulgului, consimțind, astfel, să fie infestată de impostură și kitsch.

Se poate glosa mult pe tema ofensivei prostului gust, foarte prezent în sculptură, și pe cea a pervertirii acestei încântătoare arte, atât de complexă și emoționantă. Probabil, o să mai public și eu texte referitoare la ce este bine și ce este rău, din punctul meu de vedere, în sculptură, însă, acum, nu doresc decât să trasez niște repere generale de recunoaștere a obiectelor sculpturale, care pot fi subsumate artei. 

În concluzie, indiferent ce vi se spune despre calitățile unui obiect creat de cineva, pentru a fi sigur că merită calificativul de artă, căutați, privindu-l, emoția autorului, ideea-simbol din spatele obiectului și emoția din voi, cea pe care o resimțiți, intrând în contact cu obiectul și cu povestea lui! Dacă vibrați și vi se trezesc senzații, gânduri și sentimente neașteptate, atunci, s-ar putea să stați, față în față, cu o realizare artistică. Și, sincer, ar fi un moment minunat.