Am afirmat de multe ori, de-a lungul ultimului sfert de veac, pe multiple canale, că filmul este, pentru mine, arta supremă și că sunt fascinat de această artă. Scriu multe povești și, mărturisesc, modul în care ele se dezvoltă în mintea mea seamănă enorm cu un film. Uneori, sunt parte din acel film, alteori, sunt doar un simplu observator al întâmplărilor, însă, acest mod al meu de a crea proză m-a determinat să găsesc ancore emoționale în film și să mă îndrăgostesc de această artă complexă.
Nu la fel funcționează mintea mea, atunci când citesc. În timpul lecturii, vizualizez mental doar tablouri succesive, în care ordonez informațiile din carte. Desigur, și acest mod de a lua contact cu lumile create de alții este fascinant și, în timp ce citesc, mă simt ca într-o pinacotecă uriașă, în care, împreună cu autorul, pun tablouri inedite pe simeză, făcând, instantaneu, paralele subtile, pline de dublă emoție, între diferitele imagini statice sau imperceptibil dinamice. Povestea citită, chiar și după citire, nu mi se derulează în imaginație ca un film, ci ca o succesiune de tablouri vii, cu variate detalii și multiple aspecte caracteriale ale protagoniștilor.
Mi se întâmplă, dorind să văd și să simt cât mai multe, să dau șansă câte unui serial, care este foarte departe de a putea fi numit măcar film, darămite artă filmografică și, poticnindu-mă des în inadvertențele lui, abia să pot să-l parcurg. Apoi, în timp ce vizionez, cu greu, acest serial, găsesc un alt film sau un alt serial care sunt foarte bine realizate și cadrează exigențelor mele. Ei bine, după ce vizionez, cu entuziasmul unui copil fascinat, acest din urmă film sau acest serial, îmi e, invariabil, imposibil să mai reiau vechiul serial și îl abandonez. Invariabil.
Mă gândesc, de fiecare dată, că, dacă standardul nu mi-ar fi fost resuscitat și resetat de calitățile filmului sau serialului conform, aș fi pierdut timpul, vizionând inepția până la capăt și rămânând doar cu gustul amar de a fi fost martor al unui eșec filmografic lamentabil. Practic, aș fi irosit viață cu... insignifianța, ratând, poate, oportunități și șanse unice într-o existență limitată de om.
Fără îndoială, pentru a rămâne de partea reală a artei, avem nevoie de contactul permanent cu arta reală, altfel, gradul nostru de toleranță devine din ce în ce mai mare, până când, practic, renunțăm la exigențe, renunțând, concomitent, la... artă. Este, din nefericire, ceea ce se întâmplă în arta actuală, unde, pe ușa larg deschisă a ambiguizării ideologice a evidenței, pătrund impostura, kitschul, non-arta. Când vă îndoiți, întorceți-vă la standard și veți spulbera impostura!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu