Muzica

Presupun că muzica - vibrația armonioasă a mediului - găsește calea cea mai scurtă spre spiritul uman și, de aceea, este arta pe care o recepționăm și o asimilăm cel mai intim, cei mai mulți dintre noi. Există o legătură profundă între muzică și cuvântul rostit (recitare) și emoția iscată de împletirea muzicii cu poezia creează, atât în interpret, cât și în ascultător, emoții multiplu amplificate și extrem de puternice. 

De-a lungul timpului, pe fiecare bucată de pământ locuită a planetei, muzica a însoțit mereu umanitatea și cred, cu putere, că a slujit și ea, din plin, la evoluția omului. Nu cred că este posibilă nici măcar supraviețuirea în cacofonică disonanță, așa încât, dacă ești foarte atent la modul în care popoarele lumii rostesc cuvintele, vei avea revelația că ortoepia fiecărei limbi planetare reprezintă, de fapt muzicalitatea limbii proprii și vei rămâne consternat că oamenii pot găsi muzică în atâtea variate moduri. În ceea ce mă privește, limba rostită, este o formă simplă de muzică.

Cum ne raportăm la muzică și ce criterii avem pentru a putea delimita ce este, cu adevărat, muzică și ce este doar poluare fonică și indezirabilă cacofonie? Cum putem naviga printre atâtea stiluri muzicale și cum putem decela între atâtea gusturi, categorice și exclusive? Există, oare, instrumente de măsurare a ce este și ce nu este artă, în muzică, de vreme ce stilurile muzicale sunt atât de interdependente și de mixate? 

Spre deosebire de celelalte arte, unde emoția din spatele creaților trebuie căutată și relevată, arta muzicii creează emoții instantanee, făcând imposibilă o evaluare a caracterului ei, de artă, pe această cale. Nici criteriul repetitivității nu ne ajută, pentru că muzica mizează tocmai pe repetitivitate, pe ritm și pe sublinierea ritmului. Bun. Atunci cum știm că "Aida", opera lui Giuseppe Verdi, este mai valoroasă decât cântecul popular "Șapte văi și-o vale-adâncă"? Știm asta? 

Specializarea proprie, studiu și îmbunătățirea cunoștințelor generale, rafinarea propriului gust și o cultură generală dinamică și variată, îi va ajuta, atât pe creatorul de muzică, cât și pe consumatorul de muzică. Practic, fără cunoștințe muzicale minime și fără un grad ridicat de cultură - muzicală și generală - posibilitățile unui om de a depăși simpla muzicalitate și a accesa sferele emoționale înalte ale artei muzicale sunt, cred eu, nule. 

Educația muzicală, observația muzicală, exercițiul îndelungat de ascultare activă, în scopul studierii, a diferitelor tipuri de muzică vor duce, mai devreme sau mai târziu, la rafinarea gustului muzical și la apariția instrumentului personal de măsurare a artei muzicale și de separare a ei de non-arta muzicală. Desigur, ca de fiecare dată, când e vorba despre artă, cultura proprie (generală și specifică) e singurul instrument de evaluare obiectivă a unui produs artistic, iar înlăuntrul acestei proprii culturi, rețeta personală de a accesa și crea emoții și de a te racorda la ele este de o foarte mare importanță.

În concluzie, deși mult mai aproape de sufletul uman și de spiritualitatea omului, arta muzicii este, cumva, mai greu de accesat de către neinițiați. Ochiul este creat de natură să vadă doar într-un anumit fel și să distingă armonia de culori și de volume. Cuvântul - scris sau rostit - se adresează intelectului și trece prin filtrul raționalului, înainte de a ajunge la fibra emoțională umană. Muzica, însă, nu are niciun filtru și pătrunde direct în sfera noastră emoțională, atingând, probabil, cele mai primare simțăminte umane. De aceea, este mult mai dificil să convingi un diletant că ceea ce face sau ascultă el, deși este muzică, ritm, cadență, nu este artă. Nu poți să-l convingi, fiindcă vibrația care-l pătrunde se racordează cu vibrația lui corporală și tot sistemul lui glandular începe să funcționeze armonios, conform cu această simplă, primară, vibrație. Cum să îi spui unui om, care ascultă o melodie creată pe ritmul bătăilor inimii lui, că acea melodie nu este artă?! Și foarte multe melodii sunt create, inconștient, pe ritmul bătăilor inimii umane, chiar dacă ele nu au nici cea mai mică legătură cu arta.

Cred că, în viața de zi cu zi, dacă au grijă să nu îi deranjeze pe ceilalți și își ascultă muzica doar în intimitate, acești melomani trebuie priviți cu mare indulgență. "Omul care cântă nu se poate gândi la rău", spune o zicală și, pentru mine, acesta este un argument de necontrazis.