Pentru că el este o formă de recitare a unor poeme extrem de emoționante. Paradoxal, iubesc folkul pentru că iubesc poezia, iar poezia recitată este, fără îndoială, o fantastică muzică a limbii.
Nu există legături reale între folkul românesc și cel american, locul unde, în anii '20 - '30 ai secolului trecut, apare curentul acesta muzical. Nu am de gând să vă încarc cu date istorice și teoretice, însă, simplificând, folkul american a însemnat preluarea și reinterpretarea în manieră modernistă a unor melodii populare americane, cu influențe multi-etnice, vechi, de către interpreții acelor ani. Pentru americani și unele țări de limbă engleză (Commonwealth) muzica folk s-a modificat mult, în anii '60 ai secolului trecut, când a devenit un mijloc de atitudine socială și politică.
În România, folkul pătrunde abia în anii '60 ai secolului trecut, deja pervertit de mișcările ideologice americane și nu are priză decât într-un mediu studențesc, restrâns și nesemnificativ. Se desparte repede de problematica socială specifică folkului american și capătă o identitate proprie, în perioada anilor '70 - '80 ai secolului trecut, sub impetuoasa înrâurire a poetului de curte al liderilor comuniști, Adrian Păunescu.
Deși fenomenul folk al Cenaclului Flacăra pare acaparat, supervizat și controlat de partidul stat, în timpul apogeului său din anii 1970 - 1980, el își conturează tiparul și se consacră ca o formă subtilă de artă lirico-muzicală, în care linia melodică rămâne doar un suport pentru mesajul poetic al interpretului recitator.
Apar, evident, și cantautori care folosesc folkul ca instrument de protest social sau politic, însă, de cea mai mare însemnătate devin poeziile cu o paletă tematică extrem de variată, care depășesc cu mult aria social-politică.
Ei bine, aici mă aflu eu. Consider folkul un instrument fantastic de promovare și proliferare a poeziei de foarte profundă vibrație și trudesc și eu, după priceperea mea, la perpetuarea acestei arte. Am, săptămânal, "spectacole" scurte de muzică folk, pe care le susțin în solitudine, doar pentru pura mea plăcere și, arareori (probabil, de două ori pe an), mai cânt pentru familie sau pentru amicii apropiați. Nu aș putea susține spectacole, pentru că am un consum emoțional enorm, epuizant, în timp ce interpretez și pentru că nu am absolut deloc încredere în publicul actual.
Iubesc chitara (western), însă, după ce am învățat (singur) să-mi acompaniez vocea, m-am temut mereu să aprofundez cunoștințele la acest instrument, fiindcă este clar că aș deveni obsedat de el și nu aș mai avea nicio secundă liberă pentru altceva. Pur și simplu, îmi interzic să studiez mai mult de o jumătate de oră, zilnic, la chitară, fiindcă sunt obsedat de ea și aș cădea, fără putință de scăpare, în dependență definitivă... Și-așa, mă doare acut, ca într-o criză de sevraj, faptul că trebuie să întrerup studiul. Îmi permit să cânt muzică folk cât vreau, dar studiu la chitară nu am voie, decât maximum o jumătate de oră pe zi.
Arta și variatele ei ipostaze. Folkul, printre altele, este o artă de tangență între vocabula rostită și muzica simplă, repetitivă, decorativă. Dacă vreți, melodia folk este comparabilă cu butaforia din piesele de teatru, cea care completează și elucidează comportamentele personajelor unei piese. Și, da, folkul este o importantă parte a vieții mele și una dintre artele pe care le iubesc.
*** Obsevați, poate, că îndrăznesc, mai mult ca în trecut, să vă comunic trăiri și opinii proprii, subiective. O fac doar pentru că știu sigur că nu am cititori și voi renunța să mă mai expun, atunci când acest fapt se va modifica. Deocamdată, mai ales că este vorba despre artă sau psihologie, nu mă deranjează să scriu și despre modul meu personal de a lua contact cu lumea. Altfel vor sta lucrurile, dacă va trebui să răspund pentru emoțiile și părerile mele...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu