Despre creierele (sic!) plecate

În ultima vreme, parcă mai abitir ca în celelalte două decade de libertate şi de lamentări ale naţiunii noastre, auzim de la tot felul de ipochimene supra mediatizate un clişeu care ne dă fiori de neînţeleasă disperare şi ne produce o furie impotentă şi fără adresanţi bine definiţi. Ni se înstrăinează conaţionalii geniali, creierele excelente ale acestei ţări se duc în străinătate, acolo unde popoare mai puţin dotate cerebral decât mândra naţie română abia aşteaptă să le înregimenteze, pe bani mulţi şi trai pe vătrai!

Dacă ar fi să ne încordăm urechile la jelaniile unor comentatori avizaţi ai fenomenului, am putea afirma, fără urmă de îndoială, că, încolonaţi în cohorte dispreţuitor-cârtitoare, ne pleacă studenţii geniali, asezonaţi din belşug cu asupra de dotare intelectuală,
specialiştii geniali, trosniţi şi ei de abundenţa mioritică de genialitate, urmaţi îndeaproape de celelalte centurii de românaşi care, chiar dacă nu sunt nici studenţi, nici specialişti, sunt geniali, fie şi pentru că ştiu să mimeze asta foarte convingător.

Curios să îi cunosc pe cei ale căror calităţi sunt atât de jeluite aici în România, am purces la a urmări un reportaj făcut chiar la locul unde se aciuase o părticică din grupul de creiere emigrate în grabă.

Primul atribut impropriu grupului de tineri studenţi pe care realizatorii reportajului ni i-au prezentat mi s-a părut a fi exponenţilaitatea. Nu cred în ruptul capului că fiinţele acelea banale, precar alfabetizate, de-o superficialitate ridicolă, pot fi reprezentative pentru ceea ce, pompos şi cu nătângă fudulie, numim creiere. Refuz să cred că tinerii aceia care nu se deosebesc de părinţii lor (trăitori la juxtapunerea dintre ruralul pervertit, din care abia s-au smuls de o generaţie sau două, şi urbanul periferic, de tip mahala, în care s-au înşurubat simbiotic) decât prin limba străină învăţată în pripă şi vorbită frust, fără nuanţe, fără corespondent afectiv, reprezintă creierele pentru a căror rătăcire se tânguiesc amarnic atât de mulţi oameni de bine din ţară.

În fapt, fiinţele acestea, contorsionate de neînţelegerea evidentă în care îşi cuantifică atât lumea de provenienţă, cât şi lumea care i-a adoptat părelnic, sunt nişte biete creaturi comune, lovite de cea mai flască banalitate.

Poveşti fruste, aproape eliptice, despre (ne)vieţi trăite comod şi inutil.

... am ales să studiez... obţin un job mai uşor...
... mi-a murit tata şi, na, am venit aici chiar dacă mama... 
... ăştia sunt politicoşi doar cu faţa... te întrebă ce faci... nu aşteaptă răspunsul...
... nu vin că nu vrea nimeni să schimbe ceva... 
... nu e recunoscută în România...
... undeva în Europa. Nu aici. Nici în România...
... cei mai mulţi sunt de bani gata... vin să se dea... la distracţie...
... nu-i deloc greu să ajungi în...

este mult prea uşor, aş completa eu.

Nimicul autohton translatat pe meleaguri străine. Micul nostru fâs, învelit în staniolul unor cuvinte care creează iluzia unei măreţii naţionale niciodată materializate, înfipt cu vârtoşenie în imensul fâs al unor societăţi calpe, a căror bunăstare aparentă a fost obţinută cu nesfâşite crime de-a lungul istoriei şi care, căzute în tâmp postmodermism, se văd acum obligate să califice drept creiere de import nişte aventurieri submediocri.

- De ce nu doreşti să vii să munceşti în ţără?
- Nu am posibilitatea să mă angajez...

... să mă angajez..., turuie zâmbitor creierul plecat, dezvăluindu-şi impostura.
Eram matur la revoluţie, însă, de când am înţeles, cât de cât, ce înseamnă societate liberă, economie de piaţă, ţelul meu a fost să nu mai fiu angajat. Să nu mai lucrez pentru alţii. Să învăţ, să-mi modelez caracterul şi să acumulez, atâta cât să pot să nu mai depind material decât de mine.

Dragii mei, tinerii pe care i-am văzut la televizor - şi nu mă refer numai la aceştia din urmă, ci la toţi aceia care au afirmat vreodată că nu vin înapoi în România pentru că nu au oportunităţi - nu numai că nu sunt fiinţe geniale, dar nu pot fi bănuiţi nici măcar de mediocritate. Dacă ai acces la o lume bazată pe libera iniţiativă, pe inventivitate şi oportunism, dacă îţi însuşeşti cunoştinţe excepţionale în câteva domenii de activitate, dacă ai la dispoziţie o ţară precum România în care să porneşti şi să extinzi o afacere, dacă ţii să ţi se spună creier, atunci nu afirma că nu te poţi întoarce în România pentru că nu ai unde să te angajezi!

Dacă, totuşi, faci această afirmaţie, atunci am să-ţi spun că mă bucur că ne pleacă din ţară creiere ca al tău! Plecate sunt, plecate să rămână!