Filmul românesc

Zilele acestea se desfăşoară Festivalul Internaţional de Film Transilvania, TIFF în acronimul englezit, ca să dea bine la auzul fin al cârnăciorilor umani oploşiţi pe lângă un astfel de eveniment, mai degrabă monden şi superficial, decât artistic şi profund. De pe întâi iunie până pe doisprezece iunie la Cluj-Napoca şi de pe cincisprezece iunie până pe nouăsprezece iunie la Sibiu.


Invitaţi mulţi şi cu nume semi-cunoscute, filme magistrale despre care nu va mai şti nimeni nimic imediat după sfârşitul lor (uneori chiar din timpul vizionării  ), simpozioane ad-hoc unde părerile pseudo-specialiştilor se vor întâlni fecund cu indiferenţa unui public care mimează intelectualitate, stupoarea unor adevăraţi cunoscători care vor fi puşi, ca de obicei, în situaţia de a trebui să se mulţumească din nou doar cu ambalajul strălucitor al mincinosului cadou, în fine, mult aşteptatul final al parangheliei.

Bifăm conştiincioşi un eveniment de a cărui utilitate se îndoiesc cam toţi şi pe care, din diferite considerente, nu-l poate ignora nimeni. Dar să-i lăsăm pe entuziaştii de profesie să se crăcăneze de admiraţie pentru FIFT, după acronimul neaoş, şi să ne îndreptăm atenţia, doar ca simpli spectatori, asupra filmului românesc actual.

În ultimii ani m-am văzut în situaţia confuză şi frustrantă de a viziona filme româneşti, premiate (ele, regizorii lor, unii actori care au jucat în ele etc.) pe la diferite festivaluri internaţionale cu renume şi de a mă întreba cât de imbecil pot fi dacă mie, aceste aşa-zise filme, îmi par mai degrabă realizările unor oameni geniali care au conlucrat cu succes la realizarea unor materiale didactice despre cum nu trebuie să se facă vreodată un film?

Fundamentate invariabil pe un mizerabilism onctuos, tratând teme sociale extreme, telurice, sinistre, pigmentate cu grotesc, cu şocant, cu grobian, filmele româneşti au cucerit occidentul pentru vreo câţiva ani, furnizându-le organizatorilor, membrilor juriilor şi societăţilor occidentale, imagini doar cu o iotă mai şocante despre România pe care şi-o imaginau ei.

Întorşi în ţară cu coroniţele de premianţi pe ţestele banale, pământeşi, ba chiar, evident imbeciloide, zeii efemeri se trezeau târnosiţi de oripilarea quasi-unanimă a celor care se încumetau să vadă până la sfârşit mizeriile filmate de ei şi premiate în lumea bună.

Filmul de artă acaparează doar un procent de sub 10% din piaţa românească de film, iar numele cineaştilor români tipărite pe un afiş, alături de specificaţia: film premiat la..., reprezintă, pentru marea masă de consumatori de film, indiciile că trebuie să ocolească cu orice preţ sălile în care rulează acele filme, dacă nu vor să moară de scârbă, de amoc sau de plictiseală.

Ridicol până la absurd mi s-a părut un regizor român, dintre cei despre care fac eu vorbire aici, care, întrebat fiind de ce crede că nu vine lumea să-i vadă filmul premiat, a răspuns că oamenii piratează filmul de pe internet şi că procentul celor care îl vizionează este considerabil mai mare. Eu îl anunţ că, şi atunci când filmele româneşti din ultimii ani ajung să fie televizate, numarul celor care se înghesuie să vadă un astfel de film este extrem de scăzut.

Nu sunt priceput într-ale filmului, însă eu nu cred că ceea ce se toarnă astăzi în România de către regizorii români ai noului val (sic!) este film, iar premiile astea, obţinute de filme pe care nu le urmăresc apoi nici măcar familiile realizatorilor lor, nu înseamnă altceva decât că ruptura evidentă, care se produce între aşa-zişii specialişti în diferitele domenii artistice (specialist în artă: asta da contradicţie în termeni!  ) şi societăţile în care funcţionează aceştia, devine hău de netrecut.

Pentru mine este clar că, pentru a putea intra în grupul select al pricepătorilor de film contemporan, la fel cum se întâmplă în orice domeniu artistic căruia îi adăugăm preţiosul atribut contemporan, trebuie să deprind profunzimi şi perspective diferite de cele pe care le am acum, însă, cel puţin în ceea ce mă priveşte, asta înseamnă regres sever. Deci, nu, mulţumesc!

Oameni buni, realizările artistice în general: filmul, poezia, pictura, sculptura, romanul, teatru etc., nu sunt altceva decât minunate poveşti, indiferent ce v-ar spune altcineva. Când un act artistic nu mai este o poveste care să trezească în dumneavoastră sensibilităţi (nu şocuri, nu scârbă, nu oroare), el nu-şi mai merită atributul care-l înnobilează şi devine un simplu şi banal gest comun.

Departe de a trebui să vă specializaţi pentru a putea pricepe arta contemproană, aveţi mai degrabă nevoie de un instrument tăios cu care să vă amputaţi inteligenţa, sensibilitatea, sufletul...