Concluzii ale JO, Londra 2012

Nu mă voi învrednici să opinez cu privire la modul în care s-au desfăşurat Jocurile Olimpice din acest an (a 30-a ediţie a Olimpiadei de vară). Pentru mine, spectacolele de deschidere şi de final ale Jocurilor Olimpice, în general, nu reprezintă atracţii. Dimpotrivă, mă obosesc şi mă indispun manifestaţiile artistice prilejuite de întrecerile sportive. Iar, în ceea ce priveşte reţeta economică a organizării acestei Olimpiade, nu sunt curios să aflu profitul sau deficitul ţării gazdă. De asemenea, sunt interesat doar tangenţial de marile performanţe olimpice ale altor naţiuni, numai atunci când sportivii acestora intră în competiţie directă cu sportivii noştri.

Mai degrabă m-aş apleca asupra evoluţiei sportivilor români şi v-aş spune că trăiesc o sâcâielnică senzaţie de uşoară ratare, de semi-eşec, gândindu-mă la numărul redus de medalii cu care delegaţia României s-a întors de la Londra şi la dezamăgirea pe care unele dintre vârfurile sportului românesc ne-au produs-o prin evoluţiile dumnealor.

Nu sunt un nostalgic al vremurilor în care echipa României se întorcea cu zeci de medalii olimpice şi nu cred că sistemul de fabricare a campionilor al acelor timpuri are vreo legătură cu sportul, cu competiţia, cu olimpismul. Văd doar că victoriile României de astăzi, sporadice, întâmplătoare uneori, lipsite de confirmări ulterioare, relevă dezinteresul pe care societatea românească actuală îl arată sportului. Pe cale de consecinţă, nu am cum să nu-mi arăt şi eu nemulţumirea faţă de amatorismul din sport, faţă de meschinăria unei majorităţi copleşitoare a celor care chibiţează - interesaţi - prin şi pe lângă sport, faţă de imposibilitatea sistemului social actual de a intra în firesc şi de a deveni un suport pentru sportul românesc şi pentru sportivii noştri de excepţie, aşa încât rezultatele să fie urmarea logică şi corespondentă efortului de pregătire al sportivilor şi de susţinere şi îndrumare al antrenorilor, ci nu rezultatul întâmplării, calităţilor şi talentelor excepţionale ale vreunui sportiv, sau ingerinţei binevoitoare a Fortunei.

Asta îmi lipseşte atunci când mă gândesc la sportivii români: certitudinea că, în spatele rezultatelor lor bune, stă un drum firesc de acumulări. Din nefericire, fluctuaţiile formei sportivilor români şi inconsecvenţele unora dintre ei ne arată clar că există o enormă doză de diletantism în sistemul de pregătire al sportivilor noştri.

Nici nu este de mirare, ţinând cont de faptul că sportul nu este o prioritate pentru societatea românească. Sportul nu prezintă importanţă nici pentru cetăţeni, nici pentru reprezentanţii lor politici şi administrativi. O enormă majoritate a românilor crede că ambiţia şi talentul reprezintă ingredientele suficiente pentru marea performanţă, aceea care transformă campionii în ambasadori ai României în întreaga lume şi conferă mândrie patriotică şi celui mai nepăsător român. În realitate, pentru descoperirea, prepararea şi menţinerea unui campion sunt necesare resurse umane şi materiale enorme, iar societatea actuală, prin dezinteresul membrilor ei, dar şi din motive economice obiective, nu are capacitatea să aloce sportului aceste resurse. Suntem într-un cerc vicios în care sportul are nevoie de bani pentru performanţă, iar societatea nu are bani şi, oricum, are nevoi mai mari decât sportul. Ieşire din această paradigmă păguboasă nu se întrevede.

Va trebui să ne mulţumim în continuare cu realizări aproape accidentale, bazate pe geniul unor sportivi şi (sau) antrenori de excepţie şi să sperăm că noi, societatea românească în ansamblul ei, vom şti să progresăm intelectual, spiritual şi economic, aşa încât să reaşezăm sportul la locul pe care îl bine merită în structura unei societăţi. La fel cum va trebui să facem acelaşi efort pentru cultură, artă, educaţie, sănătate...

O ultimă observaţie pe care o mai am de făcut se va referi la mirajul facil al televiziunii, miraj de care par din ce în ce mai atraşi sportivi români cu performanţe notabile. Nu de puţine ori, atunci când te aştepţi mai puţin, te trezeşti cu declaraţii ale unor sportivi merituoşi care, din nefericire, nu au nimic de-a face cu munca şi realizările lor. Atraşi de lumina reflectoarelor, sfătuiţi prost sau acţionând ghidaţi de propriile umori, oamenii de treabă care fac performanţă se transformă, sub toxica înrâurire a presei groteşti din România (şi nu numai), în nişte personaje dubioase, ridicole, superficiale etc., dinamitându-şi imaginea şi creând premise pentru noi intruziuni ale unor jurnalişti, inconştienţi până la iresponsabil, în liniaritatea existenţială pe care traseul de mare campion o reclamă. Bulversaţi, orbiţi de bliţuri şi adulaţi de fani fără creiere şi putere de înţelegere a zeului lor de o zi, sportivii se trezesc într-un carusel al mondenităţii care îi îndepărtează, cel puţin mental, de starea necesară performanţei.

Prea mult stau "la poză" sportivi ca Sorana Cârstea şi celelalte fete de la tenis, handbalistele de la naţională, fetele de la canotaj, iar cele de la scrimă, de-atâta preumblare prin platourile de televiziune, s-au trezit că nu mai sunt capabile de nicio brânză.   Desigur, şi alţi mari campioni ai lumii devin vedete peste noapte şi vieţile lor se desfăşoară, practic, sub privirile întregii populaţii ale planetei, însă resursele care sunt alocate pentru administrarea imaginii sportivilor şi pentru ameliorarea lor psihologică sunt asemănătoare cu bugetul de care se va bucura pe viaţă un sportiv campion din România. Ar fi extraordinar dacă sportivii români ar avea un aparat de relaţii publice care să-i îndrume în a-şi crea o imagine profitabilă şi care să le cenzureze comportamentele dăunătoare lor înşilor. Dar,... ne întoarcem iar la resursele băneşti şi ne dăm seama că acest lucru este imposibil, aşa încât, autocenzura rămâne singura soluţie a sportivilor noşti.

Nu vreau să mai văd campioane şi campioni ai României ridiculizaţi de reporteri ale căror valori morale, intelectuale, sociale, nu există! Niciodată nu voi fi atât de absurd precum unii dintre semenii mei, încât să le cer sportivilor români de înaltă performanţă să fie fraţi de sânge cu elocinţa, deşi câţiva dintre ei se descurcă mai bine decât mulţi dintre literaţii contemporani cu patalamale şi premii, dar nici nu am cum să fiu de acord cu locvacitatea superfluă a unora dintre ei, care, alături de alte tare, iată, se dovedeşte că le dăunează. Îmi pare rău pentru ei şi sunt indignat de meschinăria rapace a hienelor din presa autohtonă!

La final, vreau să îi felicit pe toţi cei nouă medaliaţi ai acestei ediţii a Jocurilor Olimpice şi să mă alătur celor care le muţumesc din suflet acestor sportivi şi antrenorilor lor pentru că ne-au făcut să lăcrimăm dintr-un sentiment patriotic pe care nu prea reuşim să-l mai regăsim în noi, în ultima vreme,... cam de multă vreme, aş cârcoti eu! Felicitări, dragii mei!