Radicalizarea politică la care a fost supusă societatea românească din 2005 încoace ne-a relevat nebănuite tare caracteriale ale unor oameni care, până mai ieri, păreau modele de excelenţă profesională şi socială. Ne-am trezit că, în urma unor intervenţii publice elucubrante, suntem obligaţi să reevaluăm personalităţi care, până în momentul nefericitelor lor exhibări, ni se păruseră fiinţe excepţionale, total dedicate activităţilor lor, incapabile de meschinărie, maliţiozitate, josnice interese şi grosolane tentative de a-şi realiza aceste ignobile ţeluri.
În pofida neprincipialelor dispute dintre diferitele facţiuni ale societăţii româneşti, în dauna situaţiilor tragicomice în care prietenii sau membrii aceloraşi familii puneau între ei bariere politice de netrecut şi îşi întorceau spatele, se ocărău sau, mai grav,
se luau la ciomăgeală, încercând să-şi argumenteze opţiunile politice, eram, totuşi, liniştiţi ştiind că, în lumea asta lovită de turbarea unei polarizări politice fără precedent, bazate, mai degrabă, pe instinct şi visceralitate, decât pe pe pricepere şi raţiune, printre noi, alături de noi, extrăgându-şi sevele creatoare chiar din cotidianul ăsta mocirlos, vieţuiesc - şi ne încântă cu modul în care o fac - oameni care pot să se ridice enorm deasupra mediocrităţii generale care caracterizează aceste vremuri şi relaţiile interumane generate de ele. Eram mai puţin afectaţi, parcă, de enormităţile care ni se dezvăluiau ca-ntr-o apocalipsă pusă în scenă de un regizor sadic şi imbecil, când ne întorceam la actorii noştri extraordinari, la scriitorii noştri de excepţie, la artiştii noştri atât de discreţi şi atât de sensibili, la acea lume a emoţiilor înalte, a transcenderii prin contaminarea cu emoţia unor oameni atât de speciali, atât de dedicaţi muncii lor şi atât de generoşi cu noi şi puteam să păşim în oribilul prezent cu o urmă de speranţă încă.
Din nefericire, ca de fiecare dată când atârnăm de structurile unor semeni de-ai noştri exclusiv calităţi, ne trezim că ne-am înşelat în evaluările noastre atât de temeinic, încât, după aceea, orice am mai face nu mai putem găsi în opera celui care ne-a trădat nici măcar o urmă din magica măiestrie cu care, până mai ieri, ne încânta acea persoană. Pur şi simplu ne pierdem capacitatea de empatie faţă de un seamăn creator în momentul în care ne dăm seama că apostolatul lui nu este altceva decât o aparenţă, o înşelătorie, un paravan înflorat şi emoţionant după care se ascunde aceeaşi tip de persoană abjectă ca şi cea pe care corifeul nostru se grăbeşte s-o gireze, s-o promoveze, s-o susţină şi să ne-o vâre pe gât, împotriva evidenţei fraudei morale. Crâncen critic devine un adulator în momentul în care corifeul se dovedeşte a fi la fel de meschin ca oricare alt om, la fel de supus tentaţiilor şi greşelilor ca oricare alt ins, la fel de lipsit de integritate ca orişice meltean.
Sunt oameni care, structural, nu mai pot vedea nimic valoros într-un personaj public, cu anvergură şi operă, care s-a dovedit a avea un caracter mizer. Cazul tipic este cel al domnului Vladimir Tismăneanu care, oripilat de răul pe care comunismul l-a făcut acestei naţii, nu poate accepta, în ruptul capului, că Adrian Păunescu, bard cu ştate vechi la curtea familiei Ceauşescu şi poet propagandist al socialismului de tip ceauşist, are veleităţi lirice. În fapt, domnul Vladimir Tismăneanu îi refuză orice posibilitate de a fi analizat ca poet major al sfârşitului de secol XX domnului Adrian Păunescu, considerând că opera bardului de la Bârca nu este altceva, afară de un mijloc de propagandă şi certificare al unui regim criminal, decât un fără de sfârşit verbiaj, decât o inutilă versificaţie, decât o lectură facilă şi toxică.
Mărturisesc că nu înţelegeam. Mă uimea domnul Tismăneanu cu faptul că, deşi era evident că putea avea acces la emoţia pură care electriza cititorul răzbătândă dintre rândurile scrise de Adrian Păunescu, îşi refuza, parcă, să vibreze la acea emoţie. Mărturisesc că am avut intenţia să comentez poziţia dumisale, fiindcă îmi părea subiectivă, autistă, rigidă până la fixism şi, pe cale de consecinţă, incorectă.
Ei bine, după discursul ţinut în ianuarie de domnul Gheorghe Zamfir în Piaţa Universitţii, cu prilejul "mişcărilor de protest" (sic!) împotriva... a ceva, după aventurile caragialeşti, de câteva luni, ale domnului Mircea Diaconu, după cuvântările şi poziţiile publice unor alţi oameni de cultură şi de artă, care s-au raliat - naivi sau interesaţi, nici nu contează - acestei ofensive a mafiei din România, radicalismul domnului Tismăneanu îmi pare "blânda batere de vânt", iar discursul critic al domniei sale îmi sună acum parcă prea îngăduitor. Mi-a fost dat să văd cum au murit - pentru mine - în câteva secunde actori celebri (Victor Rebengiuc, Mircea Diaconu, Diana Lupescu, Mircea Albulescu şi mulţi, prea mulţi alţii...), cantautorti celebri, artişti vizuali pe care-i stimam, profesori universitari şi academicieni pe care nu i-aş fi putut bănui niciodată de parti-pris-uri cu infecta lume a politicii mafiote care este pe cale să se reinstaureze în România de astăzi. Sunt dezolat să spun că absolut nimic din ceea ce au făptuit profesional aceşti oameni nu mai poate rămâne intact, în acelaşi loc din sufletul meu, pe unde hălăduiau doar admiraţia şi respectul. Totul va fi reevaluat şi nu cred că voi reuşi să mă mai întorc vreodată spre realizările trecute ale acestor oameni cu înţelegere şi bucurie. S-au cănit corifeii, iar loc pentru ei în viitorul meu nu mai poate exista.
Nu scriu acest text ca o contrapondere la atacurile grotesc-insultătoare lansate de mafia politico-mediatico-economică din România împotriva celor pe care îi numesc "intelectualii lui Băsescu". Sunt lucruri diferite. A adera politic este una şi a susţine o majoritate care săvâşeşte fărădelegi este alta. A avea simpatii social-democrate, socialiste, liberale, a milita pentru o doctrină politică şi a adera la un partid politic reprezintă însăşi esenţa democraţiei occidentale şi a statului de drept pe care îl clamăm cu toţii. A susţine un grup mafiot, disimulat într-o majoritate politică, bazată pe prostia masivă a unui electorat tâmp şi orientată exclusiv pe dorinţa de jaf economic şi pe setea de răzbunare faţă de forţele politice care l-au ţinut, legal, sub oboroc timp de opt ani, este complicitate la săvârşirea de infracţiuni şi renunţarea la statutul de persoană integră, morală, civilizată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu