Iar un premiu pentru film?!

Filme româneşti care au fost premiate în ultimii ani:

2013: "Poziţia copilului" (regia Călin Peter Netzer) - Cel mai bun film (Ursul de aur), Festivalul de la Berlin;
2012: „După dealuri" (regia Cristian Mungiu) - Cel mai bun film, Mar del Plata Film Festival;
2010: "Eu, când vreau să fluier, fluier" (regia Florin Şerban) - Marele Premiu al Juriului (Ursul de Argint), Festivalul de la Berlin;
2009: "Poliţist, adjectiv" (regia Corneliu Porumboiu) - Premiul FIPRESCI, Festivalul de la Cannes;
2007: „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile" (regia Cristian Mungiu) - Palme d'or", Festivalul de la Cannes; Premiul FIPRESCI, Festivalul de la Cannes; Cel mai bun film, European Film Awards;
2005: "Moartea domnului Lăzărescu" ( regia Cristi Puiu) - "Un Certain Regard", Festivalul de la Cannes

Nici nu ştiu cum să comentez faptul că cinematografia românească a mai căpătat un premiu prin filmul regizat de domnul Călin Peter Netzer. Poate că ar trebui să felicit întreg colectivul care a colaborat la realizarea acestui film şi să mă resemnez cu faptul că eu nu înţeleg nimic din ceea ce înseamnă modul în care este apreciat un film la astfel de sindrofii. Nu am să felicit, însă, pe nimeni pentru că, vedeţi dumneavoastră, în timp ce laureaţii îşi primeau statueta, o cucoană din echipa premiată, justificat exaltată, ne dojenea pentru faptul că, deşi filmul românesc este cel mai important brand de ţară (sic!), cinematografia autohtonă nu este nici recunoscută şi nici ajutată financiar pe măsura realizărilor ei.

Am mai comentat (cu lehamite) despre filmul românesc şi, ca şi acum, mă simt stânjenit de faptul că oamenii aceştia, pe care i-am văzut şi i-am ascultat explicându-şi resorturile interioare, aspiraţiile, credinţele, filozofiile de viaţă, sunt premiaţi.

Trăiesc senzaţia unei incomensurabile şi dinamice imposturi a noului val al cinematografiei româneşti, fiindcă înţeleg cu claritate că oamenii aceştia, atât de premiaţi la concursurile de film europene, departe de a fi geniali (aşa cum încearcă ei să ne (se) convingă), nu sunt altceva decât nişte farsori care au descoperit o metodă simplă şi eficace de a sensibiliza persoanele care compun juriile acestor competiţii de film.

Nu am căderea să judec valoarea filmelor. Nu mă pricep şi, sperând să scap de ranchiuna snobilor care pot digera astfel de artă (sic!), mărturisesc că nu am avut puterea să urmăresc nici măcar un singur film din cele enumerate mai sus până la capăt. Mă dezgustă imaginile, poveştile, replicile, sonorul... şi mă irită faptul că aflu că există persoane care pot aprecia astfel de scatologii.

Sunt multe festivaluri şi sunt multe filme româneşti care iau premii. Vor mai fi, şi de-aici înainte, regizori români, actori români, filme româneşti etc., care vor da lovitura. Ne aflăm deja în faţa unei reţete. Totuşi, oamenii care fac aceste filme - regizori, producători, actori - au fost suficient de mediatizaţi, aşa încât să pot spune - fără regret - că cinematografia contemporană nu mă reprezintă şi nu mă interesează.

Dacă aveţi răbdare, citiţi şi Filmul românesc!