Echipa naţională

A început campionatul. Chiar în timp ce scriu aceste rânduri se joacă al doilea meci din etapa a treia a campionatului abia început. CFR Cluj - Gaz Metan Mediaş(dacă nu s-o fi terminat). Dar, pentru că se joacă pe un post de televiziune pe care nu îl agreează firma de cablu RCS&RDS, nu pot să îl urmăresc.

Sincer să fiu, faptul că nu mai pot prinde canalul de sport GSP mă bucură. GSP era, pentru mine, unul dintre cele mai toxice canale de televiziune. Dependent de fotbal, nu puteam să renunţ la el de bunăvoie. Acum sunt mulţumit că nu mai este prezent în grila de programe a firmei de cablu şi că, obligat de situaţie, nu mai am acces la GSP. Parcă, dintr-o dată, aerul este mai puţin poluat, mai respirabil.

Vă mărturisesc că sunt în doliu odată cu desfiinţarea Universităţii Craiova.
Fotbalul autohton şi-a pierdut farmecul în ceea ce mă priveşte şi, suporter pătimaş al unei echipe minunate care a fost ucisă de parvenitismul monstruos creat de prostia noastră incomensurabilă, sunt dărâmat sufleteşte de drama oltenilor mei. Ştiu că mă lamentez degeaba laolaltă cu toată Bănia, însă nu mă pot abţine. Pentru ascensiunea socială a unor gunoaie umane precum Mititelu, Piţurcă, Neţoiu, Staicu şi ceilalţi orangutani din fotbal, pentru accesul lor la resurse, pentru faptul că ne sfidează cu opulenţa lor mirosind a mârşăvie şi nu înfundă puşcăriile sau casele de nebuni, noi toţi suntem vinovaţi. Oamenii aceştia nu pot dura, construi, întreprinde, decât în imensa pagubă a semenilor lor şi a-i îngădui în societate aşa cum sunt ei astăzi nu este altceva decât o dovadă a eşecului acestei lumi.

O altă nenorocire a îmbrăţişat fotbalul din România odată cu numirea la cârma echipei naţionale a... fostului antrenor al echipei naţionale. Victor Piţurcă s-a reîntors pe cai mari, întunecaţi şi la fel de urât mirositori ca întotdeauna, în fruntea unei echipe a României mai debusolate ca niciodată şi a lovit cu nepriceperea-i direct în singura alinare pe care doritorul de fotbal adevărat o mai avea atunci când privea echipa României, în ultimul jucător pur-sânge de după generaţia de aur.

Chemaţi să vină la naţională şi să joace cu Argentina pe splendidul Stadion Naţional abia terminat (pentru care îi felicităm pe toţi cei care au fost implicaţi în construirea lui), jucătorii echipei noastre reprezentative s-au trezit în... San Marino. Ei bine, imbecilii care au hotărât că e musai ca România să joace cu neantul un meci la dracu-n praznic s-au trezit că nu-i pot determina pe jucători să se mobilizeze exemplar. Mai mult, după ce Mutu şi Tamaş au zis pas programului echipei, marele antrenor Piţurcă Victor, care a mai fost dat afară de la conducerea naţionalei, pe vremuri, de vedetele Hagi şi Popescu, s-a trezit învârtoşat în exigenţa lui de ţărănoi compexat şi i-a exclus pe cei doi petrecăreţi.

Lui Piţurcă i s-a alăturat o presă sportivă de măscărici retardaţi care, la câte pălmi peste buzoaie şi şuturi în dinţi le-a tras Mutu de-a lungul timpului, înviind de prea multe ori tocmai în momentul în care îl îngropau, abia aşteptau să se arate indignaţi şi trădaţi în aşteptări, ca şi când guşile atârnânde, pungile de sub ochi şi rânjetele greţoase, nu le-ar fi trădat ipocrizia. Piţurcă Victor a hotărât să-l lase acasă definitiv pe Adrian Mutu, iar noi, cei care ştim fotbal şi înţelegem că băiatul ăsta, imoral în afara terenului, care nu şi-a dorit niciodată să fie exemplu pentru colegi şi model pentru tinerii români, este singurul fotbalist complet din România acestui timp, primim o altă lovitură după refuzul lui Gică Hagi de a prelua naţionala şi după venirea lui Piţurcă Victor pe banca acesteia.

Fără oameni ca Adrian Mutu echipa noastră naţională va arăta precum ultimele noastre campioane: o gaşcă de alergători habotnici, lipsită de imaginaţie şi de farmec, care urâţeşte competiţia, sportul, viaţa şi care nu va putea niciodată să iasă cu succes la rampa fotbalului mondial. Nimic din ceea ce a făcut Adrian Mutu în afara terenului nu ar trebui să-l îndrituiască pe cineva, oricine ar fi el, să-l condamne pe Adrian Mutu. Ceea ce ne-a oferit el în ultimii zece ani, de unul singur, este infinit mai mult decât ne-au oferit toţi piţurcii acestei ţări, fie că sunt antrenori, băgători de seamă, sau alţi jucători.

Când toate scursurile acestei ţări îl înjură pe Adrian Mutu, la fel cum scursurile acestei ţări fac cu tot ceea ce este valoare naţională, eu nu am cum să tac şi să fiu simplu spectator la o asemenea nedreptate. Credinţa plebei imbecile că toţi ar trebui să fim trataţi egal, indiferent de valoarea noastră, este doar o reminiscenţă a îndoctrinării comuniste şi o prost înţeleasă teorie a egalităţii de şanse şi a egalităţii în faţă legii pe care le promovează societatea liberă. În fapt, în democraţie, în cazul oricărui individ valoros intervine automat discriminarea pozitivă care face ca regulile comune, egalitariste, să nu mai funcţioneze. Când ai un singur fotbalist de creaţie, de fantezie, care poate face diferenţa, nu ai cum să-l tratezi ca şi când ar fi unul de duzină.

Adrian Mutu ar fi fost un jucător exponenţial chiar şi în echipa dirijată de Gică Hagi şi mulţi dintre jucătorii acelei echipe ar fi trecut în spatele lui în ceea ce priveşte valoarea, aportul, elogiile. Eu, unul, îl prefer oricând pe Adrian Mutu în teren, beat criţă, oricărui alt jucător trecut pe la naţională în ultimii zece ani.

Oameni buni, fotbalul este un spectacol pe care nu îl pot crea decât fotbaliştii spectacol! Nu antrenorii, nu jurnaliştii, nu oficialii din fotbal, nu suporterii, nu spectatorii şi telespectatorii. Doar fotbaliştii de geniu pot oferi spectacol, iar băiatul ăsta este unul dintre aceşti fotbalişti, oricâte boacăne ar face el în afara terenului. Până nu-l veţi aduce înapoi pe Adrian Mutu la naţională, eu nu voi mai privi niciun meci al României.