Tabuurile

Adesea ne trezim că se iscă grozavă zarvă mediatică atunci când se întâmplă ca vreo persoană notorie să rostească - în piaţa publică şi în gura mare - păreri care, deşi nu au un fundament argumentativ solid, din pricina frecvenţei situaţiilor de zi cu zi în care se confirmă, par că sunt realităţi, evidenţe, adevăruri. Toate instituţiile care taie frunză la câini, prefăcându-se că ne apără de discriminările la care suntem gata să ne supunem unii pe alţii din prostie, invidie, plictiseală, se scutură de plăcuta lene a făcutului de nimic şi purced la a-l înfiera pe nefericitul care s-a trezit că rosteşte cu voce tare ceea ce crede toată prostimea dar nu are curajul să spună.

La fel s-a întâmplat şi mai deunăzi când un chestor de prin poliţie s-a apucat să vorbească despre faptul că femeile i-ar încurca mai mult pe colegii burduhănoşi şi semianalfabeţi în lupta lor mereu pierdută cu infracţionalitatea şi... contraveţia.
Eu nu l-aş prea crede pe chestorică ăsta pentru că am ştire despre un mare număr de poliţişti care, nu numai că nu au performanţele fizice care să le permită să-şi devanseze colegele, dar sunt atât de vicioşi încât, oricât de toante ar fi poliţistele, tot nu ar putea să fie atât de păguboase pentru societate precum sus-amintiţii.

Lăsând gluma la o parte, sunt contrariat de faptul că, deşi trăim în vremuri în care libertatea de exprimare mai are un pic şi ucide, ne cramponăm de nişte pseudo-politeţuri şi, afirmând că nu vrem să discriminăm, să aducem atingere demnităţii, să marginalizăm, perpetuăm cu consecvenţă nişte tabuuri care tocmai asta fac. Discriminează, lezează demnitatea, marginalizează, iar victime suntem cu toţii. Şi cei care se abţin să afirme dar cred, şi cei care cred şi nu se sfiesc să afirme, şi cei despre care se crede tăcându-se sau afirmându-se.

În mod normal, toate tabuurile ar trebui desfiinţate prin măsurători statistice clare, iar rezultatele ar trebui publicate fără nicio teamă de repercursiuni. Se crede că infracţionalitatea în rândul ţiganilor este procentual mai mare decât în cazul majorităţii, să se facă statistici şi să se afle situaţia! Se crede că femeile sunt mai puţin inteligente decât bărbaţii, să se facă studii şi să se afle dacă afirmaţia este adevărată sau falsă! Se crede că există diferenţe calitative între rasele umane, să se efectueze cercetări ştiinţifice şi să avem certitudini care să infirme sau să confirme!

Până la urmă, prin reguli care instituie tabuuri, societatea nu eradichează handicapurile, ci le trece în subteranul ei, în subconştientul tuturor, creând tensiune, anxietate, nesiguranţă, pentru membrii ei. Nedreptăţile se comit mai abitir acum când bănuim sau suntem bănuiţi de tare pe care ne ambiţionăm prosteşte să le escamotăm, pe care le dosim fuduli şi care, paradoxal, ar putea să nici nu existe. Dacă sunt un specimen inferior faţă de unii dintre semenii mei, vreau să ştiu! La fel cum vreau să aflu dacă pot face ceva pentru a-mi ameliora handicapul, pentru a-mi dizolva inferioritatea!

Poate că ceea ce numim handicap la un seamăn se compensează printr-o calitate a lui care, pentru noi, reprezintă un handicap. Poate că nu. Să se facă studii! Până la urmă, nu este nicio problemă dacă s-ar demonstra că media inteligenţei feminine este mai ridicată decât media inteligenţei masculine, la fel cum nu cred că femeile suferă că media forţei lor fizice este mai scăzută decât media forţei fizice a bărbaţilor.

Suntem ipocriţi şi păguboşi neacceptând să ne cunoaştem în profunzime. Neştiind ce probleme avem, crezând, tâmpi, că suntem perfecţi şi speciali, ratăm pentru totdeauna posibilitatea de a fi, măcar pentru puţin timp, aproape perfecţi şi sigur speciali.