Disperarea când îţi vineee...

Sunt, de foarte multă vreme, contrariat de nărăvaşa mea structură pedagogică. Mă trezesc că, exasperat de nepriceperea semenilor mei, încep să-i dădăcesc, să-i învăţ, să le atrag atenţia asupra problemelor pe care le au şi erorilor pe care le fac, cu o râvnă care, mai apoi, la o judicioasă analiză, mă face să mă găsesc ridicol şi păgubos pentru propria-mi persoană.

Aş înţelege să fiu grijuliu faţă de traiul risipelnic şi inutil al celorlalţi dacă ei mi-ar fi apropiaţi. Rude, prieteni,... măcar amici.
Dar, de cele mai multe ori, mă surprind că, prin preceptele pe care le propovăduiesc, îi bucur tocmai pe aceia care nu ar merita atenţia şi grija mea.

Ca un cartofor prost, atunci când dau de nişte ageamii şi mai mari decât mine care îşi trădează neştiinţa la poker, în loc să-i uşurez de agoniseală şi să-i prostesc, mă trezesc că le atrag atenţia la gugumăniile lor.  

Eu am norocul că pe mine idioţii nu au răbdare să mă citească. Vin, trec în revistă faptul că iar am scris ceva şi pleacă la fel de (ne)fericiţi şi nedeşteptaţi precum au venit. Există însă nişte comentatori ai vieţii noastre politice care, aflându-se în aceeaşi zodie a mărinimiei faţă de duşmanul de clasă ca şi mine, nu se pot abţine să nu-i articuleze pedagogic tocmai pe acei politicieni pe care este evident că nu-i suportă, nu i-ar alege şi nu i-ar consilia niciodată. Prin articolele lor, însă, devin, practic, îndrumători ai celor pe care îi critică şi, nu de puţine ori, am observat că, inteligenţi şi oportunişti, politicienii care păreau de-a dreptul fără habar şi-au corijat comportamentele, devenind măcar acceptabili.

Unul dintre cele mai criticate personaje politice ale ultimilor ani, şi încă de voci extrem de rezonante în peisajul jurnalistic românesc, este domnul Antonescu Crin. Purtător contrafăcut al stindardului liberalismului românesc, oferindu-şi nepriceperea şi indolenţa drept cal de bătaie pentru orice ipochimen contestatar al domniei sale, oricât de decrepit ar fi, domnul Antonescu Crin a beneficiat de-a lungul timpului de învăţăturile gratuite ale unor oameni care, indiferent de înclinaţiile lor politice, sunt fiinţe umane exemplare. Astfel, de-a lungul timpului, de domnul Antonescu s-au ocupat domnii Andrei Pleşu, Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieş...

Liberali în profesie şi în gândire şi disperaţi de panta dezastruoasă pe care a apucat Partidul Naţional Liberal de când este condus de domnul cu nume de floare... mortală, oamenii aceştia, scriitori şi gânditori exemplari în aceste vremuri lipsite de cititori şi de pricepători la fel de exemplari, l-au "atacat" pe preşedintele liberalilor din toate poziţiile şi cu tot arsenalul de care erau capabili. I-au scris articole serioase în care îi oferereau soluţii rezonabile la gesturi politice de un ridicol perfect ale acestuia, l-au ironizat atunci când şi-au dat seama că omul este un autist lovit de fixism, incapabil să dialogheze, l-au jignit de-a dreptul în momentul în care derapajele domnului Antonescu au atins culmi ale penibilului... Alături de mulţi alţi hulitori de bună credinţă şi de deplină moralitate, domnii jurnalişti-scriitori sus-amintiţi i-au oferit şefului Partidului Naţional Liberal toate datele necesare îndreptării domniei sale.

Pentru mine au devenit deja exasperante râvna şi tonul acut cu care domnul Mircea Mihăieş îl corijează pe domnul Antonescu Crin ori de câte ori are ocazia. Las la o parte limbajul domnului Mircea Mihăieş care, destul de des, alunecă înspre invectivă şi mă întreb de ce poartă aceşti oameni un război de îndreptare a păcătosului liberal în condiţiile în care, este clar pentru noi toţi, domnul Antonescu nu poate să fie opţiune politică pentru niciunul dintre ei? De ce doreşte domnul Mihăieş să-l reeduce pe liderul liberalilor de vreme ce tot ceea ce face acesta nu este altceva decât sinucigaşă auto dinamitare a propriilor dorinţe de mărire, speranţe de parvenire, vise electorale, iar acest lucru ar trebui să îi bucure pe toţi aceia care nu-l agreează pe domnul Antonescu? De ce atâta disperare în scrierile domnului Mircea Mihăieş pentru nişte fapte politice ale unui om pe care este clar că nu l-ar alege în vreo funcţie de stat nici dacă ar fi singurul candidat?

Înţeleg să îţi critici partidul în care ai investit încrederea şi votul tău, tocmai pentru a le arăta oamenilor politici pe care îi agreezi unde greşesc şi a-i ajuta astfel să se corijeze, însă nu cred că, afară de a sublinia cu linii groase ridicolul în care se bălăcesc, ar trebui să le oferi lecţii celor pe care îi consideri inacceptabili din punct de vedere politic! De niciun fel!

Liberalii ca aperitiv - articolul domnului Mircea Mihăieş, Evenimentul Zilei.