Atentatele din Norvegia

Anders Behring Breivik. Numele ăsta va fi rostit nemăsurat mai mult decât cel al unui scriitor laureat al premiului Nobel. Acum, la doar câteva zile de la crima sa, se va vorbi despre el cu amestecate sentimente de scârbă, de compasiune, de ură, însă vă garantez că mulţi dintre cei care astăzi sunteţi oripilaţi de monstruozitatea faptelor sale veţi ajunge să-l consideraţi un vizionar a cărui luciditate asasină a devansat istoria cu câteva decenii, lăsându-vă să fiţi martori ai degenerării extreme a relaţiilor interumane din viitorul apropiat.

Nici nu mă gândesc să îmi aplec atenţia asupra teoriilor psihologice care încearcă să-l cuantifice pe acest nefericit.
Nu cred nicio iotă din tezele sfertodocte ale academicienilor imbecili ai lumii care teoretizează paralel şi contraproductiv un eveniment cât se poate de previzibil şi de... firesc, dacă ţinem cont de indiciile prezente la tot pasul.

Lucrurile stau extrem de simplu. Lumea este împărţită în două categorii de oameni:
- cei care au acces la resursele extrem de limitate ale acestei planete şi se îngrijesc să păstreze aceste resurse numai pentru ei,
- cei care nu au acces la resurse şi se străduiesc să îşi procure aceste resurse.

Progresul informatic şi accesul la mijloacele actuale de telecomunicaţie au trezit în masa mai mare de ignoranţi de până mai ieri dorinţa de a avea un nivel de trai echivalent cu cel al semenilor lor privilegiaţi. Lucrul acesta nu este posibil pentru că acest nivel de trai - atins de societăţile dezvoltate şi vizat de societăţile subdezvoltate - ar avea nevoie de resursele naturale ale altor patru planete de dimensiunile şi bogăţia Pământului.

Cu alte cuvinte: pentru ca întreaga populaţie a planetei (cei aproximativ şapte miliarde de indivizi) să aibă un nivel de trai echivalent cu cel al unui american mediu salarizat ar fi nevoie de alte patru planete de dimensiunea Pământului.

Cum nu avem decât o singură planetă şi cum resursele ei sunt deja pe ducă, este normal ca aceia care nu au să-şi dorească să aibă, iar aceia care au să nu înţeleagă de ce trebuie să se schimbe lucrurile şi să fie nevoiţi să împartă sau să piardă.

Pentru cei subnutriţi, orice pretext este suficient de bun dacă duce la schimbarea ordinii nedrepte a lumii, iar, pentru cei îmbuibaţi şi ameninţaţi cu schimbarea, orice teorie care motivează şi perpetuează starea de fapte actuală este convenabilă şi suficientă.

Atitudinea populaţiei sărace a planetei este duală şi contradictorie în aparenţă, ea criticând modul de viaţă occidental (religios, prin militantism conceptual, prin fanatism etc.), pe de-o parte, dar fiind într-un permanent exod spre occident şi nu poate fi tradusă altfel decât printr-o acţiune de cucerire a teritoriilor şi a know how-ului celor privilegiaţi. Atât Europa occidentală cât şi SUA sunt ocupate zi de zi de populaţii imigrante venite din zonele sărace ale planetei.

Aceşti oameni, la care se adaugă săracii Europei, printre care ne numărăm şi noi, schimbă total structura etnică şi culturală a zonelor în care se aciuază, spre disperarea locuitorilor acelor areale.

Atitudinea populaţiei occidentale este, la rândul ei, duală şi contradictorie în aparenţă, pentru că încurajează globalizarea, multiculturalismul şi creşterea nivelului de trai al ţărilor sărace concomitent cu păstrarea şi creşterea propriului nivel de trai, ceea ce, în condiţiile resurselor limitate şi ale creşterii enorme a numărului de indivizi ai planetei, este imposibil. În realitate, însă, societatea occidentală are grijă să aşeze suficiente bariere între bogăţia ei şi foamea omniprezentă pe planetă şi să se folosească de disperarea săracilor lumii.

Decadenţa occidentală, îmbuibarea şi indolenţa bogaţilor lumii încep să semene cu cel de-al doilea tăiş al sabiei cu care se amăgesc că sunt îndrituiţi să conducă lumea, acela despre care credeau că este doar o fantasmă, un mit, o poveste. Pentru cetăţenii occidentali agresaţi de invazia troglodiţilor, diferiţi de ei, agresivi şi de nestăvilit, este o schimbare dramatică de paradigmă existenţială la care, unii, din ce în ce mai mulţi, nu se vor putea adapta. Că vor conştientiza sau nu lupta surdă care se dă deja între fiecare dintre noi pentru accesul la resurse, occidentalii vor deveni în următoarele decenii din ce în ce mai intoleranţi cu imigranţii, iar parte din vină o vor purta chiar hoardele de cuceritori care vor aduce cu ei obiceiuri, relaţii interumane, deprinderi, care nu sunt compatibile cu societatea occidentală. Reacţii precum cea a acestui norvegian abrutizat, care, exasperat de abuzurile imigranţilor nesancţionate de propriul său stat, a ales să-i pedepsească pe aceia care, deşi aveau obligaţia şi posibilitatea să-l protejeze, nu au făcut-o, în numele unor concepte sterile, nefuncţionale, vor deveni obişnuinţă dacă nu se vor lua măsuri încă de pe acum, iar atitudinea celorlalţi în faţă unor astfel de acţiuni asasine va deveni mai nuanţată, mai tolerantă.

Desigur, se va scrie foarte mult pe marginea acestui război planetar pentru resurse şi probabil că şi eu îmi voi mai prinde urechile în teoriile care încearcă să cuantifice evoluţia omului într-un viitor care se anunţă tot mai gri. Peste toate, însă, ar trebui să ne rămână teama că luciditatea la care pot ajunge unii semeni de-ai noştri este o ipostază la fel de primejdioasă ca şi aceea a alienării.