Supercupa României

Meciul de fotbal dintre Campioana ţării şi câştigătoarea Cupei României le-a adus faţă în faţă pe Oţelul Galaţi şi pe Steaua Bucureşti. Aflate la început de campionat 2011-1012 şi la sfârşit de pregătire de vară, cele două echipe fanion (teoretic) ale fotbalului autohton ne-au arătat cam ce fel de fotbal vom avea bucuria să admirăm şi în acest an. Plictisitor din punct de vedere tehnic, lipsit de spectaculozitate, meciul a fost câştigat de determinarea superioară a oţelarilor, de omogenitatea şi râvna lor. Parcă mai bine pregătiţi fizic decât colegii lor bucureşteni, cu o evidentă poftă de trofee, Oţelul din Galaţi a câştigat această supercupă printr-un gol înscris în minutul 14 al meciului de către Laurentiu Buş. Execuţie extraordinară, fentă spre stânga, intrare în interiorul terenului, şut plasat de la şaptesprezece metri în colţul lung, gol imparabil, însă singulară şi întâmplătoare după cum o vor arăta alte două lamentabile încercări ale fundaşului da la Galaţi.


Meciul a fost dominat copios de harnicii jucători ai Oţelului şi, afară de două ocazii ivite în urma unor lovituri libere din brambureli în careul gălăţean, Steaua nu a pus absolut deloc în pericol poarta adversă. Ba mai mult, oţelarii au mai ratat câteva ocazii bune pe contraatac.

Una peste alta, un meci sărac, urât, în deplin acord cu societatea noastră de astăzi, sufocată de impostură şi ridicolă infatuare.

Echipa din Galaţi se laudă, prin conducătorul ei, Mariu Stan, că nu a investit niciun ban în aducerea altor jucători, iar patronul penibil al Stelei se bate cu pumnul în piept că, deşi a investit deja câteva milioane de euro şi a dat afară jucători utili pentru că nu aveau culoarea potrivită a irişilor, va mai cumpăra alţi jucători, ca şi când evidenţa nu i-ar fi demonstrat de zeci de ori că a cumpăra jucători şi a schimba antrenori nu este niciodată îndeajuns.

Se vorbeşte şi se scrie imens despre aceste nefericite echipe bucureştene care, încăpute pe mâinile unor ipochimene ridicole şi groteşti, se bălăcesc de ani buni în superficialitate, în impostură, în submediocritate. Din aceste foste glorii ale fotbalului neaoş nu a rămas decât o mizeră logoree a unor comentatori de televiziune, alimentată, probabil, cu şperţ greţos pe la cine ştie ce cârciumi, la care orice om cu o minimă cultură sportivă schimbă oripilat canalul de televiziune.

Nici ceea ce se întâmplă la Galaţi nu este pilduitor. În fapt, o echipă lipsită total de strălucire, compusă din salahori lipsiţi de imaginaţie şi condusă tot de astfel de fiinţe habotnice. Fotbalul are alte coordonate decât travaliul asiduu şi alergarea încrâncenată. Am mai scris eu: iubitorii fotbalului nu se uită la televizor ca să vadă hamali bine pregătiţi fizic care brăzdează terenul, ci pentru a admira inteligenţa, creativitatea, arta... Galaţiul a putut câştiga în România, la fel ca şi Urziceniul, fără să aibă niciun dram de talent, doar pentru că nu există profesionalism în fotbalul din această ţară. Conducătorii Oţelului au meritul de a fi implementat profesionalismul clubului lor. Altfel, moldovenii noştri ambiţioşi şi consecvenţi nu vor avea nici cea mai mică şansă în faţă unor echipe care sunt construite pe baze egal profesionale dar care promovează fantezia, imaginaţia, creativitatea. Desigur, este mai greu să lucrezi cu jucători inteligenţi şi creativi pentru că ei nu sunt obedienţi, au personalitate, iar profilul conducerii trebuie şi el adaptat la noile condiţii. În mod normal, antrenori ca Dan Petrescu, Dorinel Munteanu, Victor Piţurcă etc., nu ar avea niciodată posibilitatea să pregătească echipe ale marilor cluburi din Europa. Dar, despre asta, la timpul potrivit.

Îi felicit din nou pe oţelari şi pe conducătorii lor, fie şi pentru faptul că au înţeles extrem de bine care sunt coordonatele fotbalului intern şi ce anume trebuie făcut pentru a avea succes în condiţiile date. Ei, gălăţenii campioni, ne servesc o utilă lecţie de oportunism. Doar fotbalul suferă fără putinţă de vindecare.