Înşelătoarele sondaje de opinie

Unul dintre cele mai aberante mijloace de furt al propriei căciuli pe care îl practică de ani buni unele partide politice este, fără îndoială, sondajul de opinie, comandat cu te miri ce prilej. Astfel, când ţi-e lumea mai dragă, afli şi te cutremuri că partidul care a comandat sondajul a devenit, nu se ştie de ce, gras şi frumos, viteaz şi numeros şi că bieţii contracandidaţi, după ce că erau vai de capul lor de urâţi, de corupţi, de demagogi, s-au trezit că nu mai au vlagă în ei nici cât să depăşească pragul electoral.
Şi dă-i chiote şi voie bună pe la posturile de televiziune - mogulizate până la os - când, ţinând seama de neconcordanţele dintre rezultatele sondajelor de opinie şi realitatea alegerilor din ultimii ani, cei care sunt pe caii mari, albi şi... inefabili ai cuceririi nimicului ar trebui să-şi facă, mai degrabă, imense griji.

Nu este nicio sfârâială pentru partidele care vor capul preşedintelui României faptul că există sondaje care îi asigură (sic!) de scăderea dramatică a încrederii populaţiei în domnia sa şi de faptul că... nu l-ar mai alege nimeni preşedinte. Este, însă, o imbecilitate imensă faptul de a întreba electoratul dacă ar mai alege un om care nu va mai candida şi pentru asta angajaţii institutului de sondare ar trebui pălmuiţi în piaţa publică.

Şi, ca să se confirme încă o dată cât de mare este discrepaţa între realitatea unui scrutin şi fantezia sondajelor de opinie, iată că duminica trecută, cu prilejul alegerilor anticipate din judeţele Maramureş şi Neamţ, s-a dovedit că manipularea pe bani mulţi şi prin sondaje vinovat optimiste, făcute mai mult cu intestinul decât cu mijloacele statisticii, nu are nicidecum roadele scontate. De la 70% la 40% şi chiar la pierderea alegerilor este o cale sigură atunci când crezi că stupiditatea plebei este mai mare decât propria-ţi stupiditate. Îmbătaţi prea devreme cu aburii victoriilor de platou din televiziunile maro ale unor infractori deghizaţi în oameni de afaceri, politicienii care, îndeobşte, stau pitiţi în spatele mârlăniei groase şi unsuroase a unor aşa-zişi moderatori şi "punctează" strategic, cu zâmbete perfide, năclăirea demnităţii unor semeni de-ai lor de către nişte meseriaşi ai coprofagiei, se văd în situaţia de a primi o lecţie usturătoare de la electoratul pe care credeau că l-au dresat tembelizându-l seară de seară şi simt cum accesul mult-visat la resursele bugetare devine un deziderat tot mai greu de realizat, rămâne doar o arzătoare şi îndepărtată dorinţă.

Pentru mine este clar că Partidul Democrat Liberal nu are un adversar politic real. Singurul adversar al democrat-liberalilor este populismul. Propriul populism. Dacă cei care guvernează astăzi vor înţelege că românii nu au nevoie de pomeni în an electoral, ci de consecventă reformă a statului şi de asidue încercări din partea guvernanţilor pentru găsirea soluţiilor de creştere economică moderată, solidă, sănătoasă (nu de bum-uri de tipul celui din anul 2008), atunci câştigarea alegerilor este o chestiune de domeniul evidenţei.

Cea mai bună veste pentru democrat-liberali, însă, aşa cum am mai scris, vine dinspre Uniunea Social Liberală (sic!) ai cărei membri şi lideri par că sunt într-o lungă săptămână oarbă. Nu am nimic împotriva acestei alianţe. Pentru mine şi pentru cei care nu ar mai da ţara niciodată pe mâna neocomuniştilor, mafioţilor, securiştilor, sistemului ticăloşit,... frăţia dintre cele trei partide-televiziuni este cea mai bună garanţie că România va scăpa încă o dată de împărţirea mafiotă care fusese pusă la cale în 2009.

Încremeniţi în credinţa infantilă că sunt idoli ai societăţii, dovedind cu fiecare silabă că nu au habar de starea economiei naţionale şi mondiale, rupţi de concretul cotidian şi de propriile ideologii de partid, membrii opoziţiei au ales să se îmbete cu propriile lor speranţe, ţeluri, deziderate şi să le considere realizări şi realităţi, în pofida evidenţei şi a bunului simţ.

Îmi amintesc de ţopăiala jenantă şi umilitoare a înfrântului de profesie Mircea Geoană. Juca, pupa în stânga şi în dreapta, se îmbrăţişa cu lătrăii, cu muşcătorii, dar şi cu dragobeţii din preajmă-i, până când a aflat şi el ceea ce tot staful lui ştia de multe ore, şi anume că a mai înfrânt o dată. Ei bine, exact în acel moment toată suflarea opoziţiei şi-a dat seama că alegerile fuseseră furate şi şi-au adus aminte că au camioane de probe în acest sens. Jenantă şi grotescă ipocrizie: cât timp fuseseră ei câştigători, deşi aveau camioane de probe ale fraudei electorale, alegerile puteau fi considerate corecte...

Ştiu şi eu şi stiţi şi dumneavoastră că în România se dă mită electorală. Şi cred că ştiţi şi dumneavoastră la fel de bine ca şi mine că cei care stăpânesc cel mai bine acest mijloc de creat voturi favorabile au fost, sunt şi nu vor înceta să fie alţii decât oamenii Partidului Social Democrat. Pentru mine este de domeniul evidenţei că mita electorală funcţionează doar dacă este practicată pe termen lung, aşa cum se întâmplă în oraşul Constanţa sau în Sectorul cinci al capitalei. Altfel, sunt doar bani negri irosiţi pe gâtlejul lunecos şi cătrănit al drojdierilor satelor şi oraşelor voioase ale patriei, motiv de lamentare pentru aceia care pierd alegerile în mod repetat din 2005 încoace.