Despre liderii de sindicat

Am o prejudecată exterem de vârtoasă legată de aşa-numiţii lideri de sindicat. Îi consider nişte paraziţi ostentativi, căţăraţi în cârca unui angajat român generic, care se complace în postura - ridicolă, dar facilă - de semianalfabet.

Dacă, profitând parţial de imensul timp pe care omul modern îl omoară de-a lungul unui singur an, angajatul român ar catadicsi să-şi însuşească minime cunoştinţe legate de Dreptul Muncii (de altfel, aceste cunoştinţe se prezumă a fi însuşite de orice angajat), rostul organizaţiilor sindicale şi al paraziţilor care le conduc s-ar volatiliza.
Sindicatele sunt organisme tarate de un evident anacronism, dacă le raportăm la nivelul de cunoştinţe pe care se presupune că trebuie să le aibă un angajat al timpurilor de astăzi, iar liderii de sindicat nu sunt altceva decât nişte profitori.

Din nefericire, sindicatele şi liderii lor sunt utile tocmai pentru că, departe de a fi deprinşi cu legile din domeniul muncii, angajaţii, indiferent de nivelul lor intelctual, dintr-o inexplicabilă şi păguboasă indolenţă, sunt de-a dreptul ignoranţi în domeniul raporturilor juridice pe care le naşte un contract de muncă.

Pentru că, din unghiul meu de vedere, tot ceea ce este legat de sindicalism miroase a (auto)înşelăciune şi a impostură, nu am de gând să credibilizez în niciun fel organizaţii sindicale şi lideri de sindicat scriindu-le numele aici. Vreau ca, în contextul unor mârşăvii ale liderilor sindicali, expuse mediatic zilele astea, să discut despre cât de reprezentativi sunt aceşti aşa-numiţi lideri pentru masele de angajaţi pe care susţin că le reprezintă.

Inadvertenţa dintre glasul tare şi supra mediatizat al prea numeroşilor lideri de sindicat şi numărul de angajaţi pe care îi reprezintă aceştia este evidentă mai ales de când recesiunea economică mondială şi-a făcut cale şi prin România. Abia acum, când măsurile autorităţilor de stat ating buzunarele cetăţenilor, ne-am putut da seama cât mare este discrepanţa între cifrele pe care le vehiculează liderii sindicali şi numarul real al angajaţilor care răspund activităţilor propuse, promovate şi susţinute de aceşti lideri ai lor.

Nici măcar o singură dată, numărul de participanţi la vreunul dintre mitingurile iniţiate şi anunţate înspăimântător de către liderii de sindicat nu a fost ghicit. Au fost anunţaţi o mie de participanţi, au venit o sută. Au fost anunţaţi cincizeci de mii, au venit (cu indulgenţă) zece mii.

Parte dintre sindicaliştii absenteişti sunt indolenţi şi nu avem a nega acest fapt. Dar, cea mai mare parte a celor care nu răspund la chemarea liderilor lor, îşi dă seama că, în contextul economic mondial şi în lipsa de alternativă la o guvernare stângace, cu certitudine, dar conformă cu cerinţele unor organisme financiare internaţionale mai pricepute, care sunt evident interesate în salvarea României, mişcările de protest nu pot avea drept finalitate decât haosul economic şi social, vizat - spre propriul profit - doar de acel segment al societăţii care, pe bună dreptate, a fost numit sistemul ticăloşit.
De asemenea, sindicaliştii înţeleg că liderii lor angajaţi politic - înscrişi cu carnet de membru în rândurile partidelor politice de astăzi - îi folosesc, ca masă de presiune şi de şantaj, în scopuri pur politice. În fine, aproape toţi angajaţii ştiu - şi, paradoxal, unii acceptă - că liderii lor se folosesc de poziţiile pe care le au şi de presiunea potenţială a organizaţiilor din care fac ei parte în scopuri personale, strict mercantile.

Pe de altă parte, liderii de sindicat nu reuşesc să se pună în acord cu iniţiativele legislative ale Guvernului în nicio situaţie. Cine a avut răbdarea să analizeze diferenţele dintre Codul Muncii asumat de Guvern şi proiectul propus de opoziţie şi susţinut de sindicate, privind acelaşi Cod al Muncii, şi-a dat cu uşurinţă seama de situaţia aberantă în care se aflau liderii de sindicat, care acceptau proiectul opoziţiei şi respingeau legea asumată de Guvern, deşi... textele nu difereau decât într-o proporţie infimă, mai degrabă în termenii de vocabular, decât în esenţa paragrafelor.

Ţinând cont de faptul că aceşti lideri de sindicat nu-şi (mai) pot mobiliza colegii, ţinând cont de faptul că nu au cunoştinţele şi diplomaţia necesare negocierilor cu puterea, în general, şi cu Guvernul acesta, în special, ţinând cont că încalcă flagrant principiile sindicalismului, angajându-se politic şi că-şi trădează colegii, manipulându-i în acest sens, ţinând cont că se folosesc de poziţiile lor pentru a se îmbogăţi şi pentru a putea săvârşi fărădelegi, ţinând cont de persoanele lipsite de inteligenţă şi de anvergură umană care se perindă pe la televizor, de limbajul lor aflat la limita alfabetizării, de ipocrizia şi cupiditatea de care, iată, sunt capabili aceşti aşa-zişi lideri, mă întreb - retoric, evident - pe cine reprezintă liderii sindicali de astăzi?

Se reprezintă, oare, doar pe ei, când este vorba despre interese materiale pe care le prezumă - legal şi ilegal - poziţia de lider sindical!? Reprezintă doar acel procent de zece la sută dintre sindicalişti, care vine la mitingurile organizate în capitală!? Care este, oare, gradul de reprezentativitate al acestor paraziţi cu obrajii groşi şi cu discursuri ridicole, sarace în cuvinte, dar, mai ales în idei? Reprezintă, oare, doar partidele din care fac parte şi doar interesele televiziunilor mafiote cu care sunt în cârdăşie?

Am prea multe întrebări şi răspunsurile nu înseamnă nimic. Îmi este greu, totuşi, să înţeleg, cum, om întreg fiind, angajat, având fie şi studii medii, aş avea nvoie să fiu reprezentat în faţa angajatorului meu de vreunul dintre cei care sunt astăzi lideri sindicali!?