Disidenţa de partid

Încurcate mai sunt căile democraţiei! Paradoxale şi contrariante mai pot părea ele unor fiinţe care, nedeprinse cu exigenţele pe care le implică dreptul la libera exprimare, la liberă expunere a propriei opinii, se trezesc în plină contradicţie chiar cu normele care instituie societatea democratică!

În această contradicţie se afla aşa-zişii reformişti din rândurile Partidului Democrat Liberal care, deşi sunt susţinătorii unor idei evident rezonabile, din cauza modului în care au ales să le prezinte şi să le impună colegilor lor mai conservatori, sunt în situaţia de a deveni, practic, contestatari de nădejde ai propriului partid.


Putem cădea de acord - formal - că toate propunerile grupului de reformatori (doamna Macovei, domnul Preda, domnul Voinescu...) sunt perfect motivate etic şi raţional. Putem fi de acord - formal - că grupul de reformatori are competenţă şi dispune de probitate morală. Nu putem fi de acord însă cu modul în care aceşti oameni înţeleg să îşi promoveze punctele de vedere şi nu avem cum să fim de acord cu faptul că ei se folosesc de presă pentru a-şi impune programul, sau, mai jenant, pentru a-şi critica propriul partid, propriii colegi, pentru că le-au respins propunerile în mod statutar, legal, democratic.

Sunt mai multe aspecte ale comportamentului acestor politicieni (respectabili, altfel) care, dacă nu frizează de-a dreptul absurdul, sunt cel puţin extrem de greu de justificat.

În primul rând, un partid politic este un grup de oameni care sunt animaţi de acelaşi aspiraţii politice. Ei vizează puterea de stat şi stau într-un relativ acord faţă de modul în care, odată obţinută puterea, o vor gestiona. Desigur, în cadrul oricărui partid există opinii, păreri, teze, care, uneori, pot fi divergente. De cele mai multe ori, înlăuntrul unui partid, prin negocierile şi compromisurile dintre membri, se netezesc aceste diferende.

Există însă situaţii când opiniile diferite dintre membri sunt ireconciliabile. Optica unui membru sau a unei facţiuni este atât de diferită de cea a altui membru sau a altei facţiuni încât o înţelegere printr-o simpă negociere devine imposibilă.

Într-o astfel de situaţie, în cadrul unei şedinţe decizionale, după ce în prealabil părţile şi-au expus punctele de vedere, se ia o hotărâre finală, utilizându-se cel mai democratic instrument inventat de om: votul.

În urma votului, logic ar fi ca orice dispută să înceteze. Membrul sau facţiunea care a pierdut are doar două opţiuni de bun simţ: ori rămâne alături de partid, însuşindu-şi atât punctul de vedere al membrului sau facţiunii câştigătoare, cât şi argumentaţia prin care a fost explicat şi pentru care a fost acceptat acest punct de vedere, ori pleacă din partid, devenind sau nu un critic al acestuia, după cum îi este voia şi caracterul.

Reformatorii din Partidul Democrat Liberal au ales, însă, calea cea absurdă, cea prin care, deşi fac parte în continuare din partid, se folosesc de mijloacele actuale de comunicare în masă pentru a-şi critica propriii colegi. Pentru ei nu are importanţă faptul că neagă însăşi esenţa democraţiei prin aceea că aduc critici unui vot de partid, la fel cum nu are importanţă nici imaginea absurdă pe care o oferă societăţii prin lamentoul lor, aceea că rămân într-un partid pe care îl consideră tarat, viciat, corupt şi pe care îl expun în piaţa publică pentru a-l... face de râs!

De foarte multă vreme, atât prin intermediul internetului, cât şi în emisiuni televizate, reformiştii din Partidul Democrat Liberal, în frunte cu domnul Preda, îşi atacă virulent partidul, colegii, guvernarea. În locul criticii rezonabile în interiorul partidului, negocierilor colegiale, persuasiunii, lobby-ului inteligent, doamnele şi domnii disidenţi au ales ghioaga mediatică în speranţa că vor reuşi să-şi impună punctele de vedere.

Rezultatul este lamentabil. Disidenţii şi-au pierdut credibilitatea în rândurile propriului partid şi, pe cale de consecinţă, propunerile lor reformatoare, în ciuda fondului bun, au fost respinse. Corupţii din Partidul Democrat Liberal au aglutinat cu conservatorii din partid iar reforma a căzut în derizoriu. În ultimă instanţă, nepriceperea reformiştilor coroborată cu încremenirea conservatorilor şi cu oportunismul meschin şi imbecil al corupţilor vor face ca încrederea populaţiei în acest partid să scadă şi mai mult.

Din nefericire, Partidul Democrat Liberal, prin liderii lui actuali, îşi subminează la rându-i imaginea prin faptul că nu ia nicio măsura împotriva reformiştilor transformaţi în hulitori mediatici. Prin comportamentul echivoc faţă de grupul Macovei-Preda, Partidul Democrat Liberal recunoaşte că are probleme cu integritatea unor membri, pe de-o parte, şi certifică influenţa nefastă pe care o au membri corupţi asupra conducerii acestui partid, pe de altă parte.

Trebuie să mărturisesc că eu sunt adeptul ideilor doamnei Macovei, domnului Preda, celorlalţi domni şi doamne care susţin condiţiile de integritate şi motivele de excludere formulate la Convenţia Naţională a PDL, însă nu pot să nu condamn modul iritant şi păgubos prin care aceşti politicieni şi-au prezentat oferta şi au încercat să o impună şi nu pot să nu semnalez că, prin persistenţa cu care îşi denigrează (de mult timp) partidul şi colegii, sunt, practic, cei mai virulenţi şi eficienţi opozanţi ai lui. Or, a face disidenţă într-un partid al cărui membru eşti, devine o absurditate fără margini în condiţiile unei libertăţi politice precum cea existentă astăzi în România. Poate doar pasivitatea unui partid în faţa unor contestatari din interiorul său să fie un fapt de o absurditate congruentă!