Mimi intelectuali

Oricât de prevăzător aş fi, aproape întotdeauna când am neşansa să îmi intersectez viaţa cu persoane care reuşesc să-şi escamoteze performant incultura, cad în greşeala de a mă "preda" lor şi, invariabil, sfârşesc prin a mă alege cu o uriaşă depresie atunci când îi dibuiesc.

În fapt, lucrurile se petrec cam după acelaşi tipic. Întâlnesc persoana într-un loc unde ea se află forţând imens limitele imposturii şi, indus în eroare de atenţia pe care mi-o arată, încep cu ea un dialog în care, voluntar, curtenitor şi disponibil, etalez, cu vervă şi cu defereţă, un întreg arsenal de argumente care să contureze şi să ranfoseze punctul sau punctele mele de vedere.


La început, "mimul" este monosilabic-onomatopeic. Am acest efect şi asupra indivizilor quasi-geniali, aşa că mă încurajez în gând, spunându-mi că se va redresa pe parcurs. Apoi, încet-încet, începe să glăsuiască (sau să scrie, dacă îl întâlnesc pe internet). Eliptic şi enigmatic, folosind multe puncte de suspensie şi "tăindu-mă" des cu jokeri verbali de tipul: ochei, ştii tu, înţelegi tu, alea-alea, marfă... "mimul" îşi permite să mă privească din ce în ce mai relaxat, fără să-şi dea seama că secunda lui de glorie este pe cale să se sfârşească.

Sunt un visător. Un văzduhist naiv, care conlucrez şi eu din plin la complotul pe care lumea l-a pus la cale, involuntar, doar pentru că lumea este confecţionată altfel decât cred eu, împotriva celor ca mine. Persistând, cu speranţa zdrenţuită dar încă vie, încerc (precum un Houdini disperat) să-l resuscitez pe "mim" şi să-l aşez în matricea pe care o imaginasem pentru el. Nu am şanse. "Mimul" îmi dinamitează orice vis şi, exhibându-şi masiva nepricepere prin simplul fapt că devine comunicativ, mă aruncă în depresie, în disperare, în amoc...

Nu râdeţi! Sunt convins că fiecare dintre domniile voastre s-a întâlnit cu "mimul intelectual". Unii, mai pricepuţi decât mine la măştile existenţiale, l-au găjbit şi l-au expediat încă de la primul salut, alţii, însă, ca şi mine, determinaţi de dorinţa de a comunica, de a relaţiona, de a împărtăşi, s-au dat pe mâna lui şi, mai devreme sau mai târziu (mie mi se întâmplă întotdeauna foarte târziu ), au regretat timpul irosit alături de aceste biete fiinţe.

Când "mimul intelectual" are şi talent artistic (pentru că ignoranţa lui nu ţine de imbecilitate, ci doar de incultură) şi când, orbit de talentul lui, nici nu-ţi trece prin minte că ai drept conlocutor un troglodit ale cărui mormăieli sunt, în fapt, maximum de elocinţă pe care îl poate emana mintea lui extrem de odihnită şi nu expresii involuntare ale extazului său artistic, aşa cum crezusei, revenirea la frusta realitate nu are cum să nu fie însoţită măcar de regrete, dacă nu de furie.

Oameni buni, învăţaţi să vă feriţi de nefericitul "mim intelectual"! A-l întâlni şi a vă lăsa "îmbrobodiţi" de el echivalează cu a vă petrece prea mult timp alături de persoana care vă este cea mai antipatică! Şi totuşi, mai presus de teama de a-l întâlni pe "mimul intelectual" ar trebui să vă fie teama, frica, groaza, de a nu deveni domniile voaste "mimi intelectuali" pentru cineva.