Oare de ce oamenii aleg să se distrugă singuri?

Cu gândul încă la Crina şi mesajul ei de ieri, am primit un telefon de la o prietenă care, disperată, îmi spunea că soţul ei care locuieşte departe de ea (aici este o situaţie mai încâlcită: s-au căsătorit acum doi ani şi ea a rămas în oraşul ei pentru că are copii la liceu şi el a rămas în oraşul lui că mai avea câţiva ani pănă la pensie) a început să-şi vândă tot ce avea în casă, fără ca ea să ştie şi să o anunţe şi a început să arunce banii pe băutură. Totul s-a întâmplat într-o lună de zile iar ea nici măcar nu a bănuit până s-a dus la el, cum se ducea de obicei în weekend şi l-a găsit într-o mizerie de nedescris.
Şocată, a aflat că el nu mai lucrează de o lună şi că în tot acest timp a minţit-o asigurând-o că totul este în regulă.
Eu încă nu mi-am revenit din şoc. Cum ajunge un om să se distrugă aşa? Cum poate dintr-un om la locul lui, echilibrat şi sănătos să ajungă o epavă într-o lună? Ce se întâmplă cu lumea asta?
Acum vreo două săptămâni am aflat că o vecină de a mea îşi căuta fratele de 21 de ani care dispăruse de acasă, lăsând un mesaj pe telefonul prietenului său că s-a săturat de viaţă şi vrea să pună capăt la tot. După săptămâni de căutări, l-au găsit ieri în pădurea de la marginea oraşului.
Ştiu că postarea mea sună cam ca ştirile protv de la ora 5, dar cam astea sunt gândurile care mi se învârt în cap de ieri. Quasi m-a certat că n-am mai postat nimic, dar uite cam ce se întâmplă în jurul meu.... despre ce să scriu?
Asemenea lucruri îţi lasă un gust amar şi simţi cum îţi fuge pământul de sub picioare, fără cutremur! Crina, am înţeles la ce te refereai, numai că aceeaşi senzaţie, poate mai cumplită, ai atunci când viaţa îţi trage covorul de sub picioare. Nici nu mai ştii din care parte vine lovitura, în care parte să te întorci ca să parezi... Am auzit acum câţiva ani că cea mai bună armă de apărare este atacul. Dar când nu ştii cine este inamicul, pe cine ataci?
Sad
Ce se întâmplă cu lumea asta, dragilor? Mă simt atât de neputincioasă că nu pot să fac nimic... Cum am tot spus în ultima vreme: îmi vine să mă ascund sub un bolovan şi să nu mai văd şi să nu mai aud nimic! Cum să faci faţă atâtor atacuri şi să rămâi întreg la minte? Cum să-ţi vezi prietenul şi aproapele prăbuşindu-se şi să nu-l poţi ajuta cu nimic? Oare să fii egoist şi să-ţi scuipi în sân spunându-ţi în sinea ta "ce bine că nu mi s-a întâmplat mie!"? Sau să stai şi să suferi alături de ei asigurându-i că eşti acolo pentru ei?
Habar n-am. Zici că mi s-a pustiit creierul şi am rămas fără soluţii, de parcă ar fi intrat toate soluţiile în gropile căscate de cutremurul din Japonia! Cum poţi să ajuţi un om care nu poate fi ajutat? Până unde ţi se dă dreptul să intri în viaţa lui şi să cauţi să-l scoţi din groapa pieirii atâta timp cât el nu vrea? Şi cât timp poţi asista neputincios la toate astea, fără să te simţi copleşit că nu poţi face nimic?
Poate aveţi voi răspunsuri... eu nu mai am!
Scuzaţi tonul patetic! Aşa e primăvara de obicei la mine, dar acum mai am şi motive. O să treacă şi asta. Şi o să vină altele. C-aşa-i în tenis! Very Happy