“Îi mulțumesc lui Adrian Năstase”...

Îmi aduc aminte că, după ce acoliţii i-au fost prinşi cu valiza plină de dolari, căutând nişte fotbalişti să-i... premieze, omul politic de renume european şi nou-intratul în Parlamentul României ca reprezentant al unor onorabili cetăţeni din capitala ţării, domnul George Becali, se lamenta - amar-moarte - că “nu se mai poate învârti nimic” în ţărişoara asta de când ajuns Partidul Democrat Liberal la guvernare. Văicărelile semianalfabetului parvenit mi-au confirmat faptul că “ţărişoara”, pe care sunt obligat să o împart cu atâţia borfaşi şi jartele, dar în care rămân pentru ca o împart şi cu câţiva sufletişti minunaţi, se află pe sensul corect al evoluţiei sale şi că, indiferent de cât de lente şi greoaie sunt procesele de occidentalizare a statului, ele se petrec aievea, chiar sub ochii noştri, în dauna celor care se opun din răsputeri.

Ireparabilul clivaj

Sunt mulţi comentatori politici care încearcă să ne convingă că alegerile abia trecute şi rezultatul lor nu reprezintă altceva decât nişte chestiuni pur politice, simple episoade ale vieţii publice româneşti prin care un grup de administratori ai puterii de stat, care şi-a uzat imaginea din varii motive - conjunctura economică internaţională, incapacitatea profesională şi/sau imoralitatea membrilor săi etc. -, îşi pierde, prin alegeri libere, dreptul de a mai guverna statul în favoarea unui alt grup de administratori ai puterii de stat, care, în Opoziţie fiind, a acumulat simpatie şi încredere de la electorat.

O luptă-i viaţa...

Oamenii au obosit. Prietenii mei nu mai suportă să discutăm despre ceea ce se petrece în spaţiul politic românesc şi fiecare nouă malversaţiune la care se dedă actuala Putere îi demobilizează, parcă, până la prostraţie. Impresia că suntem în voia sorţii, alunecând, fatidic, spre abrutizare, pe toboganul răului absolut, capătă consistenţă şi, în mod insidios, începe să se materializeze. Oamenii de la care aşteptăm gesturi eroice, atitudini şi cuvinte care să ne încurajeze, par sleiţi de puteri şi lehămiţi de inerţia inexplicabilă a acestei naţii nenorocite.

Băsista Hillary Clinton

Fără îndoială că declaraţiile Secretarului de Stat american Hillary Clinton vin ca un pumn în plex pentru Guvernul României, mai ales acum, cu doar două zile înainte de alegerile care le-ar permite să acceadă, în sfârşit, după trei ani de poticneli şi scrâşnete de dinţi neputincioase, la cârma acestei nenorocite naţii. Hămesiţi de foame şi dornici de răzbunare împotriva celor care i-au priponit în Opoziţie, puciştii se văd din nou puşi la colţ şi arătaţi cu degetul de un oficial de cel mai înalt rang al lumii politice occidentale.

De ce CFR? De ce Nu Steaua?

Aparent, calificările celor două echipe româneşti în primăvara fotbalistică a Ligii Europa, reprezintă încununarea cu succes a eforturilor grupărilor fotbalistice din Cluj şi, respectiv, Bucureşti. Impresia generală este, la o primă şi superficială analiză, aceea că fotbalul românesc reuşeşte să se arate performant într-o lume stăpânită de echipe cu jucători fenomenali, cu bugete astronomice - frustrante pentru o întreagă planetă a cărei populaţie se află în recesiune economică şi este îndemnată la austeritate -, cu echipe manageriale fenomenale, cu maseuri, nutriţionişti, psihologi etc. exemplari în domeniile lor...

Aegeri. Libere şi nu prea...

Cei mai mulţi dintre conaţionalii mei, care, în vremurile astea ceţoase şi rău prevestitoare, şi-au putut păstra luciditatea, sunt înspăimântaţi de posibilitatea, deloc neglijabilă, ca, după data de 9 decembrie, să avem parte de o rapidă degradare a democraţiei autohtone, şi-aşa destul de... "originală", ca să folosesc un eufemism la modă. Mulţi dintre cei care şi-au putut păstra raţionalitatea nealterată de imboldul de a se lua la trântă cu aparenta inamovibilitate a prostiei electoratului român, sunt, pe bună dreptate, înspăimântaţi de posibilitatea ca România să renunţe la eforturile de integrare în rândul statelor în care politica, administraţia şi justiţia, nu sunt nişte ataşamente ale mafiei autohtone, iar derapajele de orice fel, de la cele de atitudine şi limbaj, până la cele de acţiune politică sau administrativă, sunt doar rare excepţii, imediat sancţionate de către instituţiile îndrituite şi de către opinia publică şi nu reprezintă comportamentul obişnuit, cotdian, al celor mai mulţi dintre protagoniştii publici, aşa cum se întâmplă astăzi la noi.

Corifeii căniţi...

Radicalizarea politică la care a fost supusă societatea românească din 2005 încoace ne-a relevat nebănuite tare caracteriale ale unor oameni care, până mai ieri, păreau modele de excelenţă profesională şi socială. Ne-am trezit că, în urma unor intervenţii publice elucubrante, suntem obligaţi să reevaluăm personalităţi care, până în momentul nefericitelor lor exhibări, ni se păruseră fiinţe excepţionale, total dedicate activităţilor lor, incapabile de meschinărie, maliţiozitate, josnice interese şi grosolane tentative de a-şi realiza aceste ignobile ţeluri.

În pofida neprincipialelor dispute dintre diferitele facţiuni ale societăţii româneşti, în dauna situaţiilor tragicomice în care prietenii sau membrii aceloraşi familii puneau între ei bariere politice de netrecut şi îşi întorceau spatele, se ocărău sau, mai grav,

Televiziunea de stat

Îmi aduc aminte cum, în urmă cu câţiva ani, atunci când nu mai exista, deja, niciun post de televiziune care să nu se fi orientat politic şi care să nu uzeze de instrumentele exasperant manipulatorii pe care le cunoaştem foarte bine astăzi, apariţia unui post de ştiri sub patronajul şi pălăria largă a Televiziunii Române mi s-a părut un colac de salvare pentru cei care, ca şi mine, nu doream să mai fim intoxicaţi cu elucubraţiile unor ipochimene greţoase care-şi spuneau gazetari, jurnalişti, analişti, entertaineri   ... şi care, în realitate, nu erau altceva decât nişte agenţi de propagandă şi intoxicare a marii mase de televizaci, puşi în slujba diferiţilor actori politici.

Lipsit, la început, de sincronizare şi de promptitudine, după câteva luni de acomodare, TVRinfo a reuşit să se aşeze pe un făgaş care, cel puţin în ceea ce mă priveşte, reprezenta un mod de a furniza informaţii (politice, sociale, culturale, sportive etc.) mai apropiat de nevoile mele, mai profesionist decât o făcuse vreodată oricare alt post privat de televiziune de ştiri, acceptabil şi util, în ultimă instanţă.

Lady Gaga sau cultura şocului

Stefani Joanne Angelina Germanotta este numele real al fetei obişnuite, banale şi submediocre, dacă ar fi să mă întrebaţi pe mine, care stă în spatele personajului pe care noi toţi, aut volens, aut nolens, îl ştim ca Lady Gaga.

Astăzi, joi, 16 august 2012, în anul în care se preconizează un nou sfârşit al lumii ratat la mustaţă, avem şansa de a o putea urmări, evoluând la Bucureşti, pe una dintre senzaţiile lumii muzicale mondiale, câştigătoare a mai multor premii internaţionale pentru muzică şi... artă, inegalabila Lady Gaga.

Concluzii ale JO, Londra 2012

Nu mă voi învrednici să opinez cu privire la modul în care s-au desfăşurat Jocurile Olimpice din acest an (a 30-a ediţie a Olimpiadei de vară). Pentru mine, spectacolele de deschidere şi de final ale Jocurilor Olimpice, în general, nu reprezintă atracţii. Dimpotrivă, mă obosesc şi mă indispun manifestaţiile artistice prilejuite de întrecerile sportive. Iar, în ceea ce priveşte reţeta economică a organizării acestei Olimpiade, nu sunt curios să aflu profitul sau deficitul ţării gazdă. De asemenea, sunt interesat doar tangenţial de marile performanţe olimpice ale altor naţiuni, numai atunci când sportivii acestora intră în competiţie directă cu sportivii noştri.

Cătălina Ponor câştigă o nouă medalie de argint pentru România

După o finală de coşmar la bârnă, acolo unde Cătălina Ponor a pierdut medalia de bronz în urma unei contestaţii, cea mai experimentată gimnastă a echipei noastre naţionale reuşeşte să câştige o medalie de argint cu care să-şi facă o maiestuoasă ieşire din arena activităţii sportive de înaltă performanţă. Cu nervi de oţel şi cu dorinţa de a demonstra că încă este una dintre cele mai redutabile gimnaste din lume, în ciuda celor 24 de ani care, în acest sport, înseamnă extrem de mult, Cătălina dă o dovadă a excelenţei şi reuşeşte să câştige argintul probei de sol. Poate ar fi putut să câştige chiar aurul, doar că această ediţie a concursului de gimnastică femenină a stat sub evidenta înclinare a balanţei arbitrajului către echipa americană.

Sandra Izbaşa ia aurul la sărituri

Extraordinar!!! După ce fusese nevoie de insistenţele antrenorilor Mariana Bitang şi Octavian Bellu pentru a o convinge să participe la concursul de sărituri, profitând de evoluţiile slabe ale rusoaicei Maria Paseka şi americancei Mc Kayla Maroney şi de capacitatea ei de a se concentra exemplar în momentele cruciale ale concursurilor la care a participat, Sandra Raluca Izbaşa ne aduce ce-a de-a opta medalie olimpică şi pe cea de-a doua de aur a delegaţiei române.

Scriam odată despre geniul special, diferit, în aparenţă, de ceea ce numim îndeobşte genialitate, de care trebuie să dispună sportivii de înaltă performanţă pentru a se detaşa de competitorii la fel de înzestraţi fizic şi tehnico-tactic şi afirmam atunci că acest har rezidă în capacitatea de a face cu un micron mai mult, mai bine, mai sus, mai intens etc., decât partenerii de întrecere, exact în acel moment în care instinctul de conservare îţi spune că ai depăşit orice limită în a-ţi exploata corpul.

O nouă medalie de argint

Echipa de spadă a României a reuşit să câştige medalia de argint. Eliminând echipele Chinei (în sferturile de finale, 45 - 30) şi Rusiei (în semifinale, 45 - 43), echipa masculină de spadă a României, compusă din Rareş Dumitrescu, Tiberiu Dolniceanu, Florin Zalomir, Alexandru Siriteanu şi antrenată de Mihai Covaliu, s-a văzut surclasată într-o finală care a părut o formalitate pentru echipa Coreei de Sud. Scorul final a fost de 26 - 45 şi impresia că sportivii noştri nu au putut să se mai concentreze la finală, după performanţa covâşitoare de a elimina echipa admirabilă a Rusiei, a căpătat consistenţă şi s-a materializat în această medalie de argint, cea de-a şaptea a delegaţiei României.

Argint la haltere

O nouă surpriză fantastică vine să ne mai îmbuneze sufletele. Românca Roxana Daniela Cocoş, în vârstă de 23 de ani, a câştigat medalia de argint, în finala categoriei 69 de kilograme a concursului de haltere, a şasea pentru delegaţia României la Jocurile Olimpice de la Londra. Sportiva din România a ridicat 113 kilograme la stilul smuls şi 143 la aruncat, cumulând un total de 256 de kg şi poziţionându-se între o halterofilă din Coreea de Nord şi o alta din Belarus.

Proba de haltere din această ediţe a Jocurilor Olimpice se dovedeşte una de mare succes pentru sportivii din România şi antrenorii lor.

După 16 ani...

Răzvan Constantin Martin se numeşte halterofilul român, născut în Cluj, care, după 16 ani (Atlanta 1996, Nicu Vlad), reuşeşte să aduca o medalie olimpică la acest sport. Felicitări tânărului nostru sportiv! Răzvan are doar 20 de ani şi a fost devansat de Triyatno Triyatno, un sportiv din Indonezia, care, la ultima încercare, a reuşit să ridice 188 de kg, exact cât să îi zboare argintul tânărului nostru halterofil. Aurul olimpic a fost adjudecat de Lin Qingfeng, un sportiv chinez. Răzvan ne face să sperăm într-un viitor bun pentru halterele româneşti, deoarece, alături de un sportiv albanez, a fost cel mai tânăr participant la întrecerea de la categoria 69 de kg. Felicitări! Cu un total de 332 de kg (152 de kg la stilul smuls şi 180 de kg la stilul aruncat) Răzvan Constantin Martin îşi adjudecă medalia de bronz şi ne face o surpriză minunată.

Gimnastele noastre aduc bronzul

După paralele începusem să mă tem că fetele noastre nu vor reuşi să se claseze pe podium. Paralelele rămân un fel de vale a plângerii pentru echipa noastră de gimnastică feminină. Fetele au reintrat în cărţi de la al doilea aparat, bârna, acolo unde Larisa Iordache şi Cătălina Ponor au obţinut punctaje foarte bune. Solul şi săriturile au fost parcurse fără incidente şi echipa feminină de gimnastică, Diana Bulimar, Diana Chelaru, Larisa Iordache, Sandra Izbaşa şi Cătălina Ponor, au reuşit să se poziţioneze pe locul al treilea, fiind devansate de echipa Statelor Unite ale Americii, locul întâi, şi de echipa Rusiei, locul secund, dar devansând echipele valoroase ale Chinei, Canadei, Marii Britanii. Felicitări campioanelor noastre şi antrenorilor lor exemplari, Marianei Bitang şi lui Octavian Bellu!

Recidivă la judo

Felicitări, Corina Căprioriu! Cea de-a treia medalie a delegaţiei României de la Jocurile Olimpice 2012, de la Londra, este obţinută în concursul de judo, la categoria 57 kg. Corina reuşeşte această performanţă la prima sa prezenţă la Jocurile Olimpice şi îmbogăţeşte tezaurul de trofee al României. Felicitări!

Prima medalie de aur la Londra 2012

Alin Moldoveanu era, până mai ieri, un nume quasi-anonim. De-acum el va avea locul său în panteonul merituoşilor români medaliaţi olimpic. Cu atât mai important devine acest om modest, talentat şi muncitor, cu cât medalia pe care a cucerit-o este cea mai strălucitoare, din cel mai nobil metal, cea hărăzită campionilor. Felicitări şi mulţumiri pentru mândria pe care o resimt acum! Alin reuşeşte o performanţă uluitoare în proba de tir cu puşca cu aer comprimat, 10 m şi ne oferă posibilitatea să aflăm despre eforturile pe care, într-o Românie manelizată, le întâmpină aceste sporturi marginale, lipsite de sprijin material şi de promovare mediatică.

La un pas de aur

Felicitări, Alina Dumitru! Pentru noi Jocurile Olimpice de la Londra debutează cu o medalie de argint, reuşită de Alina Dumitru în finala de la Judo (categoria 48 kg)! Deşi a fost învinsă în finală de brazilianca Sarah Menezes, Alina merită toată admiraţia pentru parcursul pe care l-a avut până în acest ultim act. Accidentată la mâna dreaptă într-un meci anterior, cu o mongolă, ea a reuşit să o răpună în semifinală pe una dintre cele mai titrate sportive din lume, japoneza Tomoko Fukumi, cu preţul agravării problemelor de la braţ. În condiţiile date, medalia de argint este extraordinar de preţioasă şi deschide o serie a trofeelor câştigate de minunaţii noştri sportivi pe care-o dorim cât mai bogată, cât mai strălucitoare.

Eu, alegătorul

Sunt un om care înţelege pe deplin că votul are un multiplu rol în paradigma contorsionată a vieţii social-politice actuale. Ştiu că, pe lângă instrumentul de opţiune politică, doctrinară, sufragiul poate să reprezinte, totodată, un avertisment dat unui politician, unui partid politic, chiar întregii clase politice, simpatia faţă de un personaj politic carismatic, salvgardarea unor valori umane care ar putea fi vătămate etc.. De obicei, sunt primul care îi îndemn pe concetăţenii mei să se specializeze politic, să meargă la vot şi să aleagă dintre ofertele politice ale momentului.

Fumul din ventilator

Căldură mare, monşer, în luna lui cuptor a anului în curs. Şi la propriu, şi la figurat. Dacă pe unii îi trec năduşelile luptându-se din răsputeri să siluiască statul de drept, alţii, mai insipizi şi nechemaţi, mai grăjdani, în ultimă instanţă, transpiră abundent prin subteranele moralităţii încercând să planteze fum în creierii extrem de relaxaţi ai poporului stupid, folosindu-se de ventilatorul acromegalic în care s-a transformat presa acestei ţări.

Sunt atât de multe metodele de aburire a electorului neaoş, captiv somnului propriei raţiuni şi, tocmai din această pricină, damnat perpetuu la marasm şi pauperitate, încât timpul nu ne-ar prisosi niciodată spre a le demasca şi analiza.

Scrisoare deschisă a oamenilor de cultură din România

Scrisoare deschisă șefilor de guverne din țările membre ale Uniunii Eropene

Excelenţe,

vă adresăm scrisoarea de față în numele opiniei publice din România, îndeobște a activiștilor civici, oameni de cultură și membri ai mediului academic. Am aflat cu indescriptibilă indignare, din media occidentală, de acuzațiile de plagiat la adresa primului ministru al României, dl. Victor Ponta. Probele prezentate de revista Nature și preluate, între altele, de publicații precum Frankfurter Allgemeine Zeitung, Washington Post, Le Figaro, Le Monde, El Mundo, Kurier etc, și de canale de televiziune precum CBS News și ABC News sunt zdrobitoare și reprezintă pentru noi un motiv de îngrijorare. În joc nu e doar reputația unui politician, ci a unei întregi comunități naționale.

Telenovela Năstase

Senzaţia imediată pe care o ai în momentul în care asişti, chiar episodic şi dezinteresat, la evenimentele publice ale ultimelor zile este aceea de artificialitate grosieră, de spectacol de teatru pus în scenă de un regizor ignorant şi interpretat de o societate transformată ad-hoc într-o enormă şi disfuncţională masă de actori afectaţi, cabotini, ridicoli până la absurd...

Voiam să mă alătur şi eu corului de oameni care au adus un laudaţio instanţei care l-a condamnat pe fostul prim-ministru al României şi să subliniez faptul, de necrezut până mai ieri, că magistraţi români reuşesc cumva, pentru prima dată, mai de voie, mai de nevoie, să fractureze cutuma otrăvitoare a absolvirii frauduloase, ilegale, imorale, ilogice, a potentaţilor infractori ai zilei.

Mitul spulberat

Am aşteptat cu nerăbdare meciul lui Lucian Bute cu englezul Carl Froch. Până la ora două m-am perpelit încercând să captez imagini direct de pe desktop cu un program special conceput pentru aşa ceva, în speranţa că voi putea filma şi posta pe YouTube meciul acesta de box care, în viziunea mea, urma să pună capac cârcotelilor tuturor celor care îl contestaseră pe Lucian până în acel moment.

Veşti proaste curseseră toată seara. Echipa de handbal a fetelor noastre ratase calificarea la Olimpiadă, nu mai ştiu ce echipă de volei masculin a României pierduse şi ea un meci din care apucasem să văd frânturi, reprezentanţii noştri de la Eurovizion o scrântiseră niţel (eu nu am urmărit decât punctajele oferite de ţările participante)...

Părea o seară sumbră pentru românii angrenaţi în diversele competiţii, însă, pentru mine, om lipsit de tentaţia iraţionalului facil al superstiţiilor, toate eşecurile de peste zi nu însemnau nimic.

Continuitatea în performanţă

Avem, încă de vineri, 18 mai 2012, o campioană naţională la fotbal: C.F.R. Cluj 1907. O campioană care, în pofida tuturor maşinaţiunilor unei şlehte de detractori diabolici şi ranchiunoşi, reuşeşte să-şi respecte norma cu care ne-a obişnuit o dată la doi ani şi să demonstreze tuturor că, într-o lume a fraudei, imposturii şi parvenirii, profesionalismul şi onestitatea pot triumfa. Opt trofee în... cinci ani!!!

Am fost dezgustat şi îngrozit de dimensiunea mizeriei morale ale celei mai vocale păţi din lumea pestriţă a celor care se învârt în fotbal, atunci când am fost martor la circul periculos la care s-au dedat jucătorii şi oficialii celeilalte echipe din Cluj.

Semne triste

Guvernul a împlinit câteva zile şi deja există indiciile inevoluţiei societăţii române la feudalismul anilor 2000-2004. Primele semnale le dau judecătorii, sensibili şi plăcut îmbujoraţi la întrevederea posibilităţii de reîntoarcere în haiducia hotărârilor arbitrare din epocile de aur, iliesciene, ale corupţiei generalizate. Curtea de apel din Târgu-Mureş vine în întâmpinarea Uniunii Social Liberale şi desfiinţează Facultatea de Medicină şi Farmacie în limba maghiară din cadrul Universităţii din Târgu-Mureş şi Adrian Năstase este pe cale să se bucure de o sfântă de prescripţie extinctivă datorită tărăgănării procesului "Trofeului Calităţii" de către magistraţii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Priorităţi...

Sunt momente în viaţă în care, oricât de optimist ai fi în efortul de a ameliora diferitele malformaţii structurale ale semenilor tăi, simţi că nimic nu-i poate deturna de la râvna cu care se aruncă în marasm, îşi pun laţul de gât, se încolonează în faţa pierzaniei cu naivitatea mieilor duşi la tăiere şi nu te poţi abţine să nu îţi spui, cu doza de năduf a omului care a fost privit cu scepticism pentru că a îndrăznit să opună argumente furibundei visceralităţi, "dacă-s proşti, să sufere!"

O nouă victorie a lui Horia

Horia Tecău şi suedezul Robert Lindstedt sunt noii campioni ai probei de dublu a turneului ATP BRD Năstase Ţiriac Trophy. Cei doi s-au impus, în prezenţă entuziastă a peste trei mii de spectatori, în faţa perechii formate din francezul Jeremy Chardy şi polonezul Lukasz Kubot, scor 7-6 (7-2), 6-3.

Sunt încântat că această semnalare a mea vine, parcă, în continuarea ultimului mesaj pe care l-am postat aici, la rubrica Sport! Avem nevoie acută de astfel de evenimente fericite şi de astfel de oameni, pentru că modelele noastre, ale societăţii româneşti de astăzi, sunt din ce în ce mai ridicole, mai lipsite de consistenţă şi mai pline de cusururi!

Moţiunea de (auto)cenzură

Ne tot spunem că moţiunea de cenzură este un instrument democratic, aflat la îndemâna parlamentarilor, prin care opoziţia, în special, încearcă să demonstreze, cu ajutorul votului în plenul Parlamentului, că Guvernul aflat în exerciţiu nu mai are susţinere parlamentară. Simplu. La o minimă analiză logică a instrumentului democratic numit moţiune de cenzură, observăm că el nu este o metodă de sondare a susţinerii parlamentare şi a popularităţii unui guvern, ci că, dimpotrivă, ar trebui să fie confirmarea formală a unei realităţi preexistente: lipsa unei majorităţi parlamentare care să susţină guvernul aflat în exerciţiu şi, pe cale de consecinţă, imposibilitatea punerii în aplicare a programului de guvernare.

Detoxifiere prin ricoşeu

Sunt abonat RCS&RDS de mai mulţi ani şi am avut de făcut câteva reproşuri cu privire la serviciile furnizate de firma asta de cablu. Nu stau să trec în revistă acum momentele în care mi-a produs neplăceri, mai ales că, la un calcul aritmetic al plusurilor şi minusurilor pe care le-am contabilizat eu de-a lungul vremii, pot să concluzionez că sunt relativ mulţumit de prestaţia acestui furnizor de servicii de telecomunicaţii.

Vreau doar să afirm că, în urma neînţelegerilor dintre RCS&RDS şi Intact Group (mogulenele 1, 2, 3...), cei care nu mai pot recepţiona posturile de televiziune ale trustului Intact vor intra într-o nesperată cură de detoxifiere mentală.

Probabil că mulţi dintre cei care acum se văd în situaţia de a nu-şi mai putea lua zilnic dozele de inepţie, dezinformare, invectivă, gunoi mediatic, sunt într-un delirant sevraj şi caută cu disperare surogate pentru a-şi îndestula nevoia îndelung cultivată de otravă.

Şobolanii

Huzureau. În imensa cală a vaporului, legănaţi de tangajul sau ruliul molcome, cu burdihanele ghiftuite de cerealele pe care vaporul le transporta, guzganii, chiţcanii, gherlanii, belhiţele, flămânzi până mai ieri, huzureau înţelept, toropiţi de genialitatea propriului oportunism pe care-l considerau adaptabilitate şi, deci, inteligenţă superioară. Totul se raporta la ei şi lumea părea mediocră şi nepricepută de la nivelul lor de îmbuibare şi de căpătuială.

Vaporul trecea dintr-un port într-altul iar numărul şobolănimii aciuate în cala încăpătoare creştea văzând cu ochii, căci se dusese buhul traiului pe vătrai cu care orice rozătoare se pricopsea odată îmbarcată. Aşa că, mai toată protipendada şobolănească ajunsese să-şi dorească un loc pe vapor, în cala spaţioasă, într-un colţişor al acestei terra mirabilis şobolănească.

Apoi, pe nepusă masă, când totul părea minunat şi ireversibil, la o pârdalnică de recepţie a mărfii, când beneficiarii văzură paguba făcută de guzgani, vaporul fu tras într-o dană specială şi începură pregătirile de deratizare.

Şi duşi fură şobolanii.

Horia Tecău - primul titlu de Grand Slam

Primul titlu de Grand Slam câştigat de un român în acest secol i-a revenit lui Horia Tecău. Ziua de dumninică, 28 ianuarie, 2012, va rămâne una de referinţă în istoria tenisului românesc. Horia Tecău şi partenera lui, Bethanie Mattek-Sands, au câştigat proba de dublu mixt la Australian Open, la Melbourne, primul Grand Slam al anului, după victoria în faţa perechii Elena Vesnina (Rusia), Leander Paes (India), scor 6-3, 5-7, 10-3. Tecău şi Mattek-Sands, ambii în vârstă de 27 de ani, s-au impus după 102 minute de joc.

Au trecut 34 de ani de când o româncă, Virginia Ruzici, a câştigat un turneu de Grand Slam, în 1978, la Roland Garros, la simplu feminin.

Societatea civilă

Habotnic al teoretizării chiar şi atunci când subiectele analizate mă dezgustă şi profitând de eclectismul inextricabil şi efervescent al fiinţelor alienate participante la simulacrul numit pompos protest de stradă la care am fost martor în ultimele zile de iarnă blândă, care - vai! - iată, s-a oţărât, contrariat de crâmpeie de afirmaţii ale unor oportunişti şi lezat de ipocrizia unor lideri de opinie meschini şi evident oneroşi, mă văd iarăşi în situaţia de a scrie un text care se va raporta la aceste din urmă evenimente.

Ca o paranteză, vă spun că uimirea mea este maximă la vederea râvnei disperate şi băloase a presei autohtone de a perpetua o manifestaţie care, dacă nu ar fi fost aducătoare de rating, s-ar fi stins în câteva ore, cu tot efortul financiar al naivei noastre opoziţii.

Inadaptaţi, ipocriţi, degeneraţi...

Costumaţi cu haine vechi, ponosite, peticite aproape savant, îşi înfig ura privirilor în lentila aparatului de filmat. Venele umflate paroxistic şi obligatorie siluire a limbii române în care şi-au murit cele câteva decenii de când poluează oraşul, ţara, planeta... Prea abstractă ştiinţa administrării propriei vieţi în condiţiile noi de competitivitate şi prea firave cunoştinţele pe care s-au învrednicit să şi le fixeze în creierii atrofiaţi de ura neaoşă faţă de capra grasă şi... iluzorie a vecinilor sunt suficiente motive să se simtă deplin nedreptăţiţi de societatea care nu este capabilă să vadă ce buni cetăţeni sunt ei, ce smeriţi creştini şi cât de mult binemerită să-şi ţină în continuare, pe banii altora ("ai statului, ce pana mea!"), corpurile diforme de atâta sedentarism în faţă televizorelor. Porţia zilnică de otravă psihologică le este servită fără întrerupere din spatele ecranelor multicolore şi ei, sclavi scârnavi şi psihotici ai îndobitocirii, îşi desăvârşesc decăderea din umanitate, involuţia către vegetal, către mineral...

Sunt printre primii la îmbăloşat moaşte, împărţind coate în burţile bine împănate ale unor alţi enoriaşi, la fel de îndrăciţi, până când răzbat spre a-şi depune saliva otrăvită de halenă peste stratul gros de salivă, la fel de împuţită, depus smerit şi conform de cei care îi precedaseră.

Legea sănătăţii şi... nesănătoşii

A devenit o enervantă cutumă naţională ca fiecare mare proiect de reformă al actualei coaliţii de guvernare să fie anunţat de către preşedintele ţării şi, apoi, cu deplin autism şi ridicol de profundă râvnă, fiecare dintre noi - inclusiv cei care ar fi chemaţi să-l promoveze şi să-l susţină - să punem umărul la îngroparea lui definitivă în discuţii viscerale, infantile, tangenţiale şi paralele cu esenţa subiectului scos în piaţa publică. La sfârşit, de fiecare dată, ajungem să ştim despre tema de discuţie exact atât cât ştiam şi atunci când habar nu aveam că ea ar putea deveni vreodată temă de discuţie: adică mai nimic.

Despre ţinuta exprimării publice

Unul dintre cele mai decadente spectacole pe care presa română ni le oferă astăzi este acela al ridicolului în care se trezesc oameni talentaţi, exemplari în ocupaţiile lor, în momentul în care lipsa de înţelegere a realităţii şi a propriilor lor limite îi determină ca, fără o prealabilă pregătire, să se abandoneze spunerii sau, şi mai rău, scrierii.

Atunci când o personalitate, celebră pentru realizările sale dintr-un domeniu, iese de pe tărâmul cert al cunoştinţelor sale şi se apucă să-şi expună părerile generale despre lume şi viaţă, de cele mai multe ori rezultatul este unul dezastruos pentru imaginea sa.

Filotimia bogatului

Unul dintre cele mai greţoase spectacole ale fiecărui sfârşit de an este cel pe care îl oferă generozitatea plesnind de ipocrizie a tuturor celor care, urlând - ca la nunţile cu daruri - cadourile pe care le fac amârâţilor, speră ori să-şi spele ruşini şi păcate pe care le-au săvârşit din greu de-a lungul anului, ori să acumuleze simpatie şi preţuire, mituind paupera societate, ori îşi îndestulează nevoia histrionică de admiraţie şi, mai ales, de autoadmiraţie, ori, mai rău, câştigă ceva bănuţi de pe urma unei atari activităţi.

Indiferent de scopurile lor reale, circul jalnic prin care sunt umiliţi în pieţele publice, cu deplinul şi perfid-onerosul aport al televiziunilor, oameni şi-aşa bătuţi de soartă şi împinşi de nevoi până la marginea abrutizării, umplu de scârbă şi de furie orice persoană care înţelege că, infinit mai de preţ decât mâna întinsă la nevoie, este modul discret în care această mână este întinsă.

Demnitatea acestor oameni, şi-aşa terfelită de societatea incapabilă să-şi înarmeze toţi membrii cu instrumente care să-i ferească de penurie şi marasm, este dizolvată şi neantizată de nişte măscărici insidioşi şi profitori care, cinic şi degradant, au ajuns astăzi în situaţia de a oferi pomeni, tocmai pentru că, în trecutul apropiat, au făcut tot posibilul să-i deposedeze, rapaci, de drepturile şi de bunurile lor pe cei care acum fac sluj la porţile generozităţii lor.

Bogaţii analfabeţi ai acestei naţii, fiinţe decrepite intelectual, dar extrem de viclene şi oportuniste, aceşti hoitari ai comunismului care, profitând de complicităţile vinovate cu sistemele politice mafiote postdecembriste, au reuşit să-şi aproprieze bunurile şi mijloacele de realizare a acestor bunuri,

Cui folosesc pseudo vedetele?

Un răspuns rapid, simplu, logic, de bun-simţ, este: nimănui. Aparent, nu există niciun motiv rezonabil pentru osârdia cu care sunt construite şi promovate personajele bălţate şi anoste cărora să li se ataşeze, pripit şi în total dezacord cu semantica, eticheta căzută în peiorativ şi în ridicol de vedetă. Cui să folosească târnosirea prin televiziuni şi prin redacţiile ziarelor şi revistelor a unor ipochimene care, afară de o artificială strălucire externă, nu dovedesc nici cele mai firave urme de miez, de profunzime, de spiritualitate şi raţionalitate? Cele mai multe astfel de fiinţe uluiesc doar prin deşănţata fatuitate cu care se exhibă şi se remarcă prin fenomenala neruşinare cu care astăzi îşi dau poalele peste cap şi mâine se arată indignaţi de peste capul poalelor altor pseudo vedete.

Despre box

Comentariile dinaintea meciului lui Lucian Bute cu jamaicanul Glen Johnson mă amuzaseră şi mă enervaseră ca de obicei. Pe de-o parte, cei care îl considerau pe Johnson un bătrânel venit la o ultimă reprezentaţie de complezenţă pentru a-şi asigura o pensioară rezonabilă, pe de altă parte, cei care cobeau cu meschină îngrijorare, afirmând că acest meci va fi cel mai dificil pentru pugilistul nostru.

Aşa că, atunci când timpul meciului s-a apropiat, din obişnuinţă, mi-am montat camera video în faţa încercatului meu televizor, ca să pot surprinde şi posta pe YouTube scontatul knock-out.

Urechism politic

Aş fi vrut să nu fiu obligat să scriu despre opoziţie. Pur şi simplu trăiesc senzaţia că, oricât de puţin aş adnota pe marginea absurdului în care se bălăcesc (fuduli) cei din opoziţie, le fac lor şi susţinătorilor lor o concesie care mă poziţionează în stare de dezamăgire faţă de sinele meu. Totuşi, ceea ce se întâmplă în Partidul Social Democrat de o vreme încoace este atât de aberant, încât, iată, nu pot să mă mai abţin de la a scrie câteva rânduri despre ei.