Dreptul la strâmbăciune

Mă întreb, an de an, văzând traiectoria comportamentului uman și tendința imbecililor de a aglutina și a acapara poziții de decizie și control ale vieților celorlalți, cât timp va mai dura până când socialismul modern se va instaura în lume și vom gândi în clișee și vom acționa strict, sub imperiul terorii ideologice, conform lozincilor găunoase emise de troglodiți promovați pentru că au vulve (naturale sau implantate,) nu sunt albi și se ard în zonele corporale neatinse, îndeobște, de razele de soare? Cât timp va mai dura până când competența - în orice domeniu - va fi declarată infirmitate sau infracțiune, iar idioțenia pură va deveni virtute, țel, deziderat final?

Cât timp voi mai putea înjura în agora, când există deja agore unde oamenii sunt distruși de sistemul idiocrat, dacă îndrăznesc să observe realitatea și să pună sub semnul întrebării lozincile absurde, ilogice, care au devenit limbaj comun, de lemn? Când mă voi trezi cu cenzorii în casa mea și îmi va fi cusută gura, ca să nu mai pot înjura imbecilitatea cățărată în vârful societății, precum râia în copac sau păduchele în frunte? Și, oare, doar gura îmi va fi cusută sau voi fi aruncat în întunericul temniței și mi se va șterge orice urmă a indezirabilei mele existențe?

Ce postez eu aici sunt gânduri atât de cosmetizate, încât, chiar dacă pot fi etichetat de către imbecili, deocamdată, nu pot fi tras la răspundere pentru ele și asasinat de sistemul în vârful căruia s-au cocoțat, însă, stau și mă gândesc: dacă aș posta texte brute, cu cuvintele mele exacte, tăioase și letale precum lamele de coasă, nealterate de eufemisme, oare nu s-ar răscoli puturosul orgoliu al proștilor și nu ar inventa, ad-hoc, o cange enormă și ruginită cu care să mă doboare din cer și să mă sfârtece? Oare nu s-ar înfuria animalic și, urlând grotesc, nu ar rupe bucăți de carne din mine, până aș fi fărâmițat în atomi și neantizat? 

Sunt tentat să înjur brut orice prostie ideologică sfruntată și orice cretinoid potentat, doar ca să-mi demonstrez cât de malignă este infatuarea imbecililor care ne guvernează, profitând de majorități enorme. Democrația - puterea poporului - se face praf în era imbecilității pure și, fără un prag minim de înțelegere a realității, impus ca o condiție a exprimării unui vot politic, imbecilitatea va asasina competența și o va eradica. Inteligența personală, nativă sau dobândită, va deveni o crimă și va fi pedepsită crunt - este, deja, în prea multe locuri -, iar oamenii ca mine vor fi declarați criminali și vor fi închiși pe viață. Vom dispărea, fără explicații, așa cum dispăreau "dușmanii poporului" în era de teroare a comunismului și securității.

Dreptul la opinie - la propria strâmbăciune - va fi abolit și înlocuit cu strâmbăciunea imuabilă a proștilor congenitali și a celor care profită de pe urma lor. Idiocrația înflorește, ca un cancer agresiv, sub ochii noștri și nu avem cum să ne opunem. 

De-asta, mă întreb cât va mai dura, oare, până când îmi va fi cusută, definitiv, gura și mi se va lua dreptul la strâmbăciune? 

Caitlin Clark

Am văzut, din întâmplare, în urmă cu vreun an, un clip cu Caitlin Clark. Este vorba despre o jucătoare americană, profesionistă, de baschet, care a reușit cumva, de una singură, nu numai să facă baschetul feminin vizibil, dar să și expună mizeria neagră care acaparase, aparent inexorabil, ligile de baschet americane.

Caitlin are un șarm aparte, care îți atrage imediat atenția și vezi în ea o persoană normală, talentată și dedicată, care muncește enorm pentru a-și ridica standardele și a-și consolida evoluția sportivă.

Care e contextul baschetului feminin american și de ce Caitlin Clark este persoana care frânge jegoasa cutumă? Ei bine, de ani buni, ligile de baschet feminine americane sunt fiefuri grețoase ale bandelor de negrese agresive și vicioase, care fac parte din această toxică mișcare sau sunt susținătoare ale feminismului extremist și ale minorităților (homo)sexuale și care, practic, blochează pătrunderea și ascensiunea jucătoarelor albe și, mai ales, a celor care nu fac parte din aceste dezaxate comunități sexuale. 

Pentru mine, ar fi un calvar să privesc mastodonții aceia, masculinizați, cu fețe imobile, hidoase, de boxer alcoolic, mimând că joacă baschet și siluind, practic, orice subtilitate a acestui sport, pe care-l cunosc și pe care l-am practicat la nivel de amator. De altfel, absolut niciodată în viața mea nu urmărisem, integral, vreun meci de baschet feminin și râdeam copios când jihadiste ale feminismului extrem cerșeau plăți egale cu cele ale jucătorilor de baschet, deși baschetbalistele nu "vindeau" nici zece la sută din ceea ce reușea să realizeze, ca afacere sportivă, baschetul masculin. 

Era (este încă) situația unei cântărețe care nu vinde niciun bilet la spectacolele ei, dar vrea să fie remunerată ca și când ar fi avut publicul unei mari vedete, al lui Michael Jackson, de exemplu. De unde să iei banii ca să plătești... nimicul baschetbslistelor?! "De la săraci, mă doare-n...", ai primi, mintenaș, răspunsul cretinelor feministe.

Ce face Clark diferit și cum, fără militantism, a reușit să exhibe, în toată oroarea ei, și să răstoarne, parțial, toxica paradigmă a baschetului american și mondial? 

- Este albă și asta este cea mai mare ofensă adusă clicii infracționale a baschetului feminin american. 

- Joacă extrem de bine, având cifre statistice impresionante. 

- Este carismatică și jocul ei a adus în tribunele sălilor de baschet nenumărați spectatori. 

- A devenit un model inspirațional pentru întreaga umanitate și campionatul mondial, abia încheiat, desfășurat la Berlin și soldat cu victoria echipei feminine americane, a fost, pentru prima dată, extrem de urmărit, prin mijloacele de difuzare în masă, comparabil cu întrecerile sportive masculine. 

- Este heterosexuală și asta îi înnebunește pe dezaxații din baschetul feminin american. 

- Nu comentează critic, nu vituperează, nu polemizează cu nimeni, indiferent de cât de nedreptățită este.

Din nefericire, chiar și la acest turneu final de baschet feminin, deși interesul publicului s-a manifestat, explicit, pentru a o vedea pe Clark în teren, antrenoarea a ținut-o mai mult pe banca de rezerve, preferând să folosească aceleași mutre triste, care te fac să schimbi, instantaneu, canalul de televiziune și să-l dai dracului de baschet feminin.

Fiind ea însăși de culoare și dorindu-și nespus să arate lumii că "se poate fără Clark", imbecila antrenoare a echipei americane nu a înțeles că lumea întreagă nu dă (încă) doi bani pe baschetul feminin, însă este gata să plătească destul pentru a o vedea jucând pe această fată, care a răsturnat tiparele grețoase și toxice ale noului val de idiocrație comunistoidă care s-a prăvălit peste SUA și peste o mare parte a lumii.

Caitlin Clark m-a determinat până și pe mine - un sceptic înveterat - să cred că este posibilă o întârziere a căderii umanității în bestialitate și, pentru prima dată în viața mea, privesc, cu plăcere, meciurile de baschet feminin în care este lăsată să joace. Este, fără îndoială, o nesperată licărire de firesc într-un ocean de pervertire și alienare ale omenescului.

Joacă la echipa feminină Indiana Fever și, deși nu mă interesează dacă echipa ei câștigă sau pierde, îmi place mult să-mi investesc timp și emoție văzând-o performând. Dacă vă place baschetul și sunteți normali la cap și la trup, sunt convins că o veți adora pe această tânără.

Eutanasia - controversă

Sunt țări în care persoanele aflate în suferință, fără putință de ameliorare a situației lor medicale, ba chiar cu reale indicii că ea s-ar înrăutăți, odată cu trecerea timpului, accentuând durerile și disconfortul și atentând la demnitatea umană a celor suferinzi, pot cere să fie eutanasiate, curmându-și astfel inimaginabilele suferințe.

Este cazul actorului și regizorului francez Arnaud Denis, care a fost eutanasiat marți, 22 septembrie 2026, în Belgia, la 43 de ani. Pe scurt, tragica poveste a acestui om este legată de o operație chirurgicală pentru hernie inghinală, care s-a complicat și i-a distrus definitiv viața.

Întrebarea care se pune, în cazul acestor situații îngrozitoare, este legată de capacitatea noastră de a empatiza cu astfel de persoane, aflate în suferință inimaginabilă și de a trece peste șocul firesc pe care-l resimțim, atunci când cineva preferă să moară, ca să se elibereze de durere. Putem înțelege și accepta o astfel de dorință, acută, a unui om de a se elibera de suferințe? Ce am face noi, în astfel de situații? 

Există o categorie de așa-ziși credincioși ale căror păreri împotrivă, în care-l bagă pe dumnezeul lor și "învățăturile" lui, în această situație, de parcă ar putea ști ei ce și cum vrea un dumnezeu, pur și simplu nu mă interesează. Troglodiții bigoți nu au drept de exprimare aici, mai ales dacă ei cred că știu sigur ce a zis și ce vrea dumnezeul lor. 

Adresez întrebarea celor care au trecut prin suferințe relative și gândul suicidului, ca posibilă rezolvare a situației grele, insuportabile, le-a dat târcoale și i-a încercat. Ei, probabil, sunt cei mai empatici indivizi și pot înțelege cel mai corect dorința de eliberare din suferință și dreptul fiecărui om de a trăi demn și decent. 

Înclin să dau dreptate celor care sunt adepții eutanasiei. Este, probabil, mai uman să îți curmi durerea insuportabilă prin sinucidere asistată, decât să te degradezi, fizic și psihic, accelerat, și să ajungi să urli ca un animal lovit de dureri atroce, în timp ce semenii tăi, familia și prietenii tăi nu te pot ajuta cu nimic.

Din neant, mi s-a întâmplat, odată, să mă apuce o durere atroce de umăr. Nu am avut niciodată semne ale vreunei artroze, însă am aflat, chiar atunci, că sufăr de o astfel de boală. Ei bine, până să ajung la medic și, mai apoi, la farmacie, durerea ajunsese la cote inimaginabile și m-am gândit serios că, dacă nu-mi va trece cu calmantele prescrise, nu voi putea supraviețui cu o astfel de durere. M-am chinuit o noapte și, abia dimineața, în urma tratamentului, durerea s-a ameliorat.

Știu, acum, că eu nu aș putea trăi având, permanent, astfel de dureri, însă sunt oameni, precum era Arnaud Denis, care, nu numai că au dureri mai mari decât cele resimțite de mine, în acea noapte de pomină, dar și-au pierdut funcții ale trupului și, din indivizi întregi, au ajuns abia niște bucăți de carne inerte, care au nevoie permanentă de asistență medicală. La 40 de ani, când lumea întreagă îi este deschisă unei persoane sănătoase, Arnaud Denis a pierdut totul și era bântuit de dureri atroce, ireversibile, ba, dimpotrivă, care i se accentuau săptămânal... Iată-i mărturia! 

Nu sunt vreo mimoză. Am fost luptător, în ring, ani întregi, în tinerețe, și am avut, de-a lungul timpului mai multe fracturi (de claviculă, de radius, de tibie, de mandibulă), însă nu aș putea, nici eu, suporta viața, în condițiile lui Arnaud Denis, așa încât fraternizez cu el, îi înțeleg decizia și sunt de acord cu hotărârea pe care a luat-o.

Cum vă poziționați dumneavoastră față de eutanasie? Care ar fi situația în care v-ați opune?

Fobiile și teama justificată

Se folosește, foarte des, în vorbirea curentă, termenul "fobie" și este evident că mulți oameni nu înțeleg exact sensul acestui substantiv. Pe scurt - esențial -, fobia este o frică nejustificată, ilogică, lipsită de raționalitate. 

Spre exemplu, frica de spațiile deschise (agorafobia) este o reacție irațională a unei persoane care nu suportă să se afle pe terenuri largi, în afara casei sau camerei proprii. La fel, frica de spațiile închise, mici, înguste (claustrofobia) este teama irațională de încăperile mici sau foarte mici. Chiar dacă este greu de crezut, există un număr enorm de fobii reale, caracterizate prin reacții viscerale, incontrolabile și total iraționale, ale persoanelor, la anumiți stimuli și anumite situații. 

Iată o listă cu cele mai frecvente fobii, pe care mi-a furnizat-o, la secundă, Inteligența Artificială, însă lista acestor frici este mult mai mare și, dacă sunteți interesați, o puteți răsfoi pe Wikipedia:

Arahnofobia: Frica intensă de păianjeni și alte arahnide.

Acrofobia: Frica de înălțime, care poate provoca panică la etaje superioare sau pe poduri.

Claustrofobia: Frica extremă de spații închise, cum ar fi lifturile, tunelurile sau avioanele.

Glosofobia: Frica de a vorbi în public, fiind una dintre cele mai întâlnite temeri sociale.

Agorafobia: Frica de spații deschise sau de locuri din care plecarea sau ieșirea ar fi grea ori în care nu s-ar putea primi ajutor.

Aviofobia: Frica paralizantă de a zbura cu avionul.

Ofidiofobia: Frica de șerpi.

Cynofobia: Frica irațională de câini.

Tripofobia: Frica sau aversiunea față de modele cu găuri mici sau grupuri de cavități

Ei bine, preluând exprimări propagandistice, extrapolând și fiind în evidentă eroare de înțelegere a termenilor, există o largă categorie de descreierați care folosesc substantivul fobie alături de cuvinte care îl refuză logic, fiind în contradicție, în antonimie.

Gândiți-vă la doar două dintre aceste invenții aberante ale acestor oameni și, anume, la cuvintele compuse "homofobie" și "islamofobie", cuvinte care, deși sunt extrem de vehiculate, sunt niște construcții semantice absurde și niște non-sensuri abominabile.

Homofobia ar trebui să însemne "teama irațională de persoanele homosexuale" și este un cuvânt creat artificial, fără corespondent în realitate, pentru că aversiunea enormei populații a planetei față de pederaști și lesbiene nu conține în structura ei conceptuală frica față de acești oameni și, cu atât mai puțin, iraționalul, glandulara frică. Oamenii au, în general, dispreț, scârbă, greață, nemulțumire, dezaprobare, față de homosexuali și, interogați corect, au justificări rezonabile pentru aceste senzații și sentimente, care țin de rațiune, de educație, de înfrânarea impulsurilor animalice, de scopul biologic, de perpetuarea speciei, de idealul spiritual etc.. Nu iraționala groază că te va lovi un pederast sau o lesbiană cu poșeta peste mufă stă la baza idiosincraziei legate de homosexualitate, nu teama irațională că vei fi atacat și siluit de acești oameni, chinuiți de nevoile lor exotice, te face să-i privești cu dezaprobare și nemulțumire.

În ceea ce privește "frica irațională față de islamism/islamiști", sau așa-zisa "islamofobie", dacă ne gândim, doar câteva secunde, la șirul enorm de atrocități comise de adepții islamismului, în numele credinței islamice, atunci iraționali sunt cei care nu se tem și nu le este frică de islamism și de practicanții lui, oameni extrem de reactivi, agresivi, volatili. Frica de islam și de adepții lui este dureros de întemeiată și a o eticheta drept "fobie" este un act criminal, în accepțiunea mea, similar cu "apologia infracțiunii", crima prevăzută, până în 2014, de articolul 324, aliniatul 3, din Codul Penal Român anterior. („lăudarea în public a celor care au săvârșit infracțiuni sau a infracțiunilor săvârșite de aceștia”.)

Practic, nu orice aversiune față de un comportament al unei persoane, al unei entități, al unei țări, este fobie. Fobiile sunt frici teribile, nejustificate și nejustificabile rațional, care țin exclusiv de cel afectat de acest tip de temeri viscerale, de o disfuncție psihologică a acelui om. Altfel stau lucrurile cu temerile argumentate, raționale și, uneori, obligatorii, ținând cont de istoricul subiectului care generează aceste temeri și, categoric, nu ne aflăm în prezența unor fobii, atunci când nu avem niciun fel de frică față de subiecții în discuție (având alte sentimente) sau când suntem în fața unor reacții firești de frică, determinate de comportamentul periculos și de trecutul subiecților în discuție. Nu numai că nu ai o fobie, temându-te (fiind îngrozit și oripilat) de islam și islamiști, în general, dar ai obligația să ai această temere și să fii prevăzător, privitor la adepții islamismului, iar cuvântul "islamofob", prea des uzitat, este, cred eu, o monstruozitate lingvistică de un cinism criminal.

Acum, sintetizând cele expuse mai sus și aplicând teoria în cazul unei noi situații, credeți că fobia față de poporul rus ("rusofobia") există, sau este doar o altă struțo-cămilă lingvistică, precum sunt atâtea altele?  

Siegfried - mână moartă

Pârdalnicul Dan cel Întârziat și diversiunile sale străvezii, în disperarea de a reînscăuna PSD în fruntea unui guvern al mafiei. Acesta ar fi titlul corect al unui articol de ziar, scris de un jurnalist onest. Cuprinsul articolului ar fi o înjurătură lungă, grea, în pomelnicul căreia să fie amintiți toți arborii genealogici - morți, vii și... încă nenăscuți - ai tuturor jegoșilor care sug sângele și viața cetățenilor cinstiți. Dar nu l-am găsit în nicio publicație. Nu e.

Țărănoii ăștia, troglodiți și părelnic vicleni, ar face orice, numa' să nu se ajungă la alegeri anticipate. Orice ar face. Acum, îl fac de râs pe labă moartă ăsta de Siegfried Mureșan și îl determină să se prefacă interesat de funcția de premier și să joace până la capăt în comedia asta răsuflată, care, de oriunde ai privi, este de fapt, un număr jalnic și scârbos, de circ. Parcă, oameni cu capete acromegalice, cu tare corporale genetice, care le-au schilodit trupurile suprarealist, având cocoașe, ochi bulbucați și lăcrămoși, limbi de vită, prea lungi, care le ies din guri, câte trei mâini și picioare cu două labe,... alte și alte nenumărate diformități corporale de neimaginat, mimează firescul. Grotescul se învârtoșează și mai abitir, atunci când ei, scremându-se și icnind, încearcă, fără urmă de speranță, să imite oamenii întregi.

Nu are rost să ne facem speranțe, fiindcă, odată ce sunt hotărâți să nu facă alegeri anticipate, înțelegerile toxice de culise ne vor otrăvi și ucide lent doar pe noi. Nu cred că ne vom mai reveni curând, fiindcă populiștii cresc vertiginos în sondaje și, când va fi crugul, vor pune mâna pe putere. 

Acum, când văd vomele care stau pe scaunele cele mai înalte ale puterii, nici nu știu dacă nu cumva ar fi mai bine ca naționaliștii-populiști să mi ți-i ia la secționat. Poate că ăsta este blestemul României!...

Oricum, sinistră prestație a jegoșilor ăstora! Groaznic! 

Uniunea Salvați România - mizerie morală și autism* politic

Dintotdeauna, mă face să râd în hohote modul pompieristic, afectat de prețiozitate și solemnitate, al țărănoilor troglodiți din România, intrați în politică, atunci când ei ies în fața presei - reprezentată de alți țărănoi troglodiți - să facă declarații. La fel și astăzi, când, după ce s-au văzut cu oportunistul care i-a sedus, i-a determinat să își trădeze și să-și mazilească șefa de partid și, practic, să se umple de ridicol, i-a abandonat și i-a redus la statutul de idioți utili și dispensabili, reprezentanții USR, cu imaginea găurită ca un șvaițer, în frunte cu inadecvatul și perniciosul Fritz (un țărănoi troglodit româno-german), încercau să dreagă busuiocul și să se prefacă încrezători și încă importanți, deși este evident că pupilul lor, după ce și-a exhibat jegoasa aramă pesedistă, nu mai dă doi bani pe ei și, probabil, îi ridiculizează, de fiecare dată când îi întâlnește.

Cum dracului să crezi în ei și să te aliezi, astăzi, cu "friții", când, în plină campanie electorală, au dat o lovitură conducerii din iurta lor minusculă, înhămându-se la căruța sistemului mafiot și asociindu-se cu un papă-lapte, care avea toate caracteristicile unui om manevrat de mafie?! La momentele acelea, ale absurdei trădări interne și înlocuirii propriului candidat cu un om al sistemului corupt, am crezut că USR trece, oportunist, în tabăra criminală, sub privirile noastre, în văzul întregii lumi. Dar, nu! Oamenii aceia erau doar foarte proști și fuseseră intoxicați și manipulați, ca niște imbecili de rând, cum numai retardații pot fi coordonați și transformați în idioți utili.

Acum, când le-am văzut ghiveciul inteligenței spart și pe ei înșelați și tăvăliți în ridicol de sistemul ticălos, i-aș dori desființați și neantizați, la următoarele alegeri, fie și anticipate, fiindcă, rupți total de realitate autiști și gânfi, ei chiar cred că ar putea să mai păcălească oamenii cinstiți și integri pe care i-au nesocotit, asociindu-se cu Dan. Pur și simplu, USR este nefrecventabil, ticălos din naivitate și a dovedit o mizerie morală atât de mare și grețoasă, încât nu cred că va fi iertat prea curând de cei care l-au susținut, când doamna Lasconi era președinta lor de partid. 

Văzându-i, astăzi, cu atitudini corporale care devoalau dezamăgirea și resemnarea, vorbind, ridicol, despre ei ca "parte a soluției" și despre alegeri anticipate, deși, pentru ei, alegerile ar fi ca funia în casa spânzuratului, mă gândeam la satisfacția doamnei Lasconi, care îi regăsește pe acești puciști jalnici, trădătorii domniei sale, trădați la rându-le, umiliți, terfeliți, huliți de o enormă masă de foști susținători și abandonați de cei cu care s-au înhăitat întru trădare. Nu-i puțin lucru să îi vezi în mizerie pe cei care te-au aruncat, fără niciun motiv, în mizerie, trădându-te și umilindu-te public, deși nu greșiseși cu nimic.

Dar, de-a lungul timpului, ne-am mai întâlnit cu partide conduse cu infantilism și naivitate, așa încât nu ne vom mira foarte tare dacă și acest meteorit ticălos, numit USR, va arde și va dispărea în atmosfera sulfuroasă a politicii românești. 

______________________________________________________

* Cuvântul "autist", la fel ca foarte multe cuvinte în limba română, poate fi folosit cu sensul său figurat și nu jignește nicidecum persoanele care suferă de autism. La fel cum putem folosi cuvântul "cretin" cu sensurile lui figurate (idiot, stupid, prost), fără să ofensăm persoanele bolnave de cretinism, întocmai și cuvântul "autist" (rupt de realitate, lunatic, ciudat) poate fi folosit, fără a avea în vedere pe cei afectați de autism. Băgați la cap, autiștilor lingvistici, și terminați cu cretinismele! 

Cinismul sistemului mafiot românesc

Se tot încearcă, cu sulfuroasă ticăloșie, comutarea agresivității evidente a fermierilor protestatari în neantul unor entități anarhiste, criminale, gestionate de boți și trolli aur-georgești, de tipul celor care au făcut necesară (sic!) anularea alegerilor din 2024. Așa că, oierii sunt prezentați drept niște "domnițe" ingenue, dotate doar ornamental cu bâte, iar "infiltrații" sunt responsabili de violențele și acțiunile ostile minunatului nostru stat de drept. 

De fapt, în agora s-au întâlnit și s-au berbecit două dintre cele mai toxice grupuri sociale, criminale, ale României: aparatul de forță al oligarhiei mafiote - poliție, jandarmerie, poliție militară agenți ai SRI - și bazinul grob, primitiv și troglodit, al susținătorilor demagogilor naționaliști-populiști - cei care votează AUR, SOS, POT și și-au făcut un mic dumnezeu, cu pantalonii roșii, din șarlatanul cu "capsulă" care grăiește în limba bătrână.

Slugile televizate ale oligarhiei mafiote se dau de ceasul morții, plângându-i pe bieții jandarmi agresați. Politicienii, la rândul lor, cinici, toxici, mincinoși, încercând să câștige electoral, distorsionează faptele și disipează vina, în timp ce cretinoidul de la Cotroceni promulgă legea prin care îi scapă pe consilierii locali și județeni de pierderea mandatelor și ne explică ce înseamnă, în viziunea unui semi-retardat, naționalismul sănătos. 

Toate structurile de putere din România nu sunt altceva decât grupuri organizate, criminale, care protejează mafia oligarhică autohtonă, abuzînd continuu cetățenii de rând, deși sunt plătiți - mult peste media reală a veniturilor - ca să-i slujească pe aceștia din urmă. Este de un cinism fără margini să folosești structurile de putere ale unui stat împotriva celor care le plătesc salariile și le asigură existența acestor semi-mafioți, mărunți și inumani, care constituie aceste structuri, ca să poți să îi furi, în voie, tot pe cei taxați, pe cei care susțin financiar toate instituțiile de stat, iar vina generală a celor care fac parte din aceste structuri statale, indiferent că săvârșesc direct sau sunt doar complici, este o crimă care ar trebui plătită cu sânge. 

Niciun om din structurile de coerciție, din justiție, din structurile de control financiar etc. nu este nevinovat și consider că acești profitori ar trebui pedepsiți exemplar pentru crimele lor permanente, pentru abuzurile și umilințele la care au supus populația în ultimele decenii, alături de oligarhii mafioți, care i-au racolat și i-au transformat în gheara murdară cu care ei, mafioții, își mențin și perpetuează privilegiile, omorând oameni nevinovați, la propriu. Polițiștii, jandarmii, polițiștii locali nu pot fi reeducați odată ce au dat de gustul puterii și de cel al privilegiilor, așa încât pedeapsa lor ar trebui să fie radicală și nemiloasă. 

Doar că nu ipochimenii abrutizați, care cred într-un zeușor imbecil și evident semi-analfabet (președintele ales de ei), care își spun oieri-ciobani și care visează, cum visau minerii pe vremuri, să facă o revoluție a infractorilor și să acapareze libertatea celorlalți, a celor care nu au bâte și nu put a transpirație, a brânză de burduf și a prostie grobă, sunt chemați să îi pedepsească pe criminalii în uniforme. Nu. Ei ar trebui, la rîndu-le, reeducați și, atunci când se dovedesc cauze pierdute, imposibil de alfabetizat, scoși din rândurile societății. 

Am mai afirmat și o fac din nou: în România sunt peste opt milioane de infractori, dintre care, deși au interese antagonice, oierii și jandarmii (milițienii, în general) fac parte. Acolo, în agora, nu s-au întâlnit decât două facțiuni maligne ale acestei societăți românești, pestrițe și toxice, acaparate definitiv de analfabetism funcțional.

După cîte vedeți, mafiei oligarhice și celor care săvârșesc fărădelegi întru apărarea ei - polițiști, jandarmi, magistrați, funcționari etc. - le pică extraordinar de bine naționalismul populist care a acaparat 40% dintre troglodiții nației, mai ales că aceștia nu sunt nou-creați, peste o noapte întunecată a rațiunii, ci provin chiar din rândurile mafiei USL-UDMR. Practic, "inamicul" naționalism-populismului și lipsa de reacție a celor asupriți vor asigura continuitatea și chiar ranforsarea sistemului mafiot din care fac cu toții parte. Cinismul acestor grețoși parveniți este pe măsura prostiei celor cu care mimează că se luptă politic și care, paradoxal, devin idioți utili acestui sistem. Suspect de convenabil.

Este un moment istoric lamentabil pentru România. Mafia transpartinică are instrumentele care o fac imuabilă și și-a creat o enormă masă de idioți utili, care o ajută să se perpetueze și să-și consolideze statutul parazitar. Nu e nimic de făcut, afară de o sângeroasă reacție - improbabilă - din partea celor civilizați și, cred eu, imposibilă, pentru că mafia și-a creat instrumentele de înăbușire a revoltelor și contextul internațional o avantajează. 

Nu doar pare, ci chiar este o situație groaznică pentru cei cinstiți, onești, civilizați, singura lor ieșire, regret să o afirm, rămânând emigrația. 

De ce iubesc folkul?

Pentru că el este o formă de recitare a unor poeme extrem de emoționante. Paradoxal, iubesc folkul pentru că iubesc poezia, iar poezia recitată este, fără îndoială, o fantastică muzică a limbii. 

Nu există legături reale între folkul românesc și cel american, locul unde, în anii '20 - '30 ai secolului trecut, apare curentul acesta muzical. Nu am de gând să vă încarc cu date istorice și teoretice, însă, simplificând, folkul american a însemnat preluarea și reinterpretarea în manieră modernistă a unor melodii populare americane, cu influențe multi-etnice, vechi, de către interpreții acelor ani. Pentru americani și unele țări de limbă engleză (Commonwealth) muzica folk s-a modificat mult, în anii '60 ai secolului trecut, când a devenit un mijloc de atitudine socială și politică.

În România, folkul pătrunde abia în anii '60 ai secolului trecut, deja pervertit de mișcările ideologice americane și nu are priză decât într-un mediu studențesc, restrâns și nesemnificativ. Se desparte repede de problematica socială specifică folkului american și capătă o identitate proprie, în perioada anilor '70 - '80 ai secolului trecut, sub impetuoasa înrâurire a poetului de curte al liderilor comuniști, Adrian Păunescu. 

Deși fenomenul folk al Cenaclului Flacăra pare acaparat, supervizat și controlat de partidul stat, în timpul apogeului său din anii 1970 - 1980, el își conturează tiparul și se consacră ca o formă subtilă de artă lirico-muzicală, în care linia melodică rămâne doar un suport pentru mesajul poetic al interpretului recitator. 

Apar, evident, și cantautori care folosesc folkul ca instrument de protest social sau politic, însă, de cea mai mare însemnătate devin poeziile cu o paletă tematică extrem de variată, care depășesc cu mult aria social-politică. 

Ei bine, aici mă aflu eu. Consider folkul un instrument fantastic de promovare și proliferare a poeziei de foarte profundă vibrație și trudesc și eu, după priceperea mea, la perpetuarea acestei arte. Am, săptămânal, "spectacole" scurte de muzică folk, pe care le susțin în solitudine, doar pentru pura mea plăcere și, arareori (probabil, de două ori pe an), mai cânt pentru familie sau pentru amicii apropiați. Nu aș putea susține spectacole, pentru că am un consum emoțional enorm, epuizant, în timp ce interpretez și pentru că nu am absolut deloc încredere în publicul actual. 

Iubesc chitara (western), însă, după ce am învățat (singur) să-mi acompaniez vocea, m-am temut mereu să aprofundez cunoștințele la acest instrument, fiindcă este clar că aș deveni obsedat de el și nu aș mai avea nicio secundă liberă pentru altceva. Pur și simplu, îmi interzic să studiez mai mult de o jumătate de oră, zilnic, la chitară, fiindcă sunt obsedat de ea și aș cădea, fără putință de scăpare, în dependență definitivă... Și-așa, mă doare acut, ca într-o criză de sevraj, faptul că trebuie să întrerup studiul. Îmi permit să cânt muzică folk cât vreau, dar studiu la chitară nu am voie, decât maximum o jumătate de oră pe zi.

Arta și variatele ei ipostaze. Folkul, printre altele, este o artă de tangență între vocabula rostită și muzica simplă, repetitivă, decorativă. Dacă vreți, melodia folk este comparabilă cu butaforia din piesele de teatru, cea care completează și elucidează comportamentele personajelor unei piese. Și, da, folkul este o importantă parte a vieții mele și una dintre artele pe care le iubesc.

*** Obsevați, poate, că îndrăznesc, mai mult ca în trecut, să vă comunic trăiri și opinii proprii, subiective. O fac doar pentru că știu sigur că nu am cititori și voi renunța să mă mai expun, atunci când acest fapt se va modifica. Deocamdată, mai ales că este vorba despre artă sau psihologie, nu mă deranjează să scriu și despre modul meu personal de a lua contact cu lumea. Altfel vor sta lucrurile, dacă va trebui să răspund pentru emoțiile și părerile mele... 

QuasiModoArt · Singur

Testul de toleranță - resetarea

Am afirmat de multe ori, de-a lungul ultimului sfert de veac, pe multiple canale, că filmul este, pentru mine, arta supremă și că sunt fascinat de această artă. Scriu multe povești și, mărturisesc, modul în care ele se dezvoltă în mintea mea seamănă enorm cu un film. Uneori, sunt parte din acel film, alteori, sunt doar un simplu observator al întâmplărilor, însă, acest mod al meu de a crea proză m-a determinat să găsesc ancore emoționale în film și să mă îndrăgostesc de această artă complexă.

Nu la fel funcționează mintea mea, atunci când citesc. În timpul lecturii, vizualizez mental doar tablouri succesive, în care ordonez informațiile din carte. Desigur, și acest mod de a lua contact cu lumile create de alții este fascinant și, în timp ce citesc, mă simt ca într-o pinacotecă uriașă, în care, împreună cu autorul, pun tablouri inedite pe simeză, făcând, instantaneu, paralele subtile, pline de dublă emoție, între diferitele imagini statice sau imperceptibil dinamice. Povestea citită, chiar și după citire, nu mi se derulează în imaginație ca un film, ci ca o succesiune de tablouri vii, cu variate detalii și multiple aspecte caracteriale ale protagoniștilor.

Mi se întâmplă, dorind să văd și să simt cât mai multe, să dau șansă câte unui serial, care este foarte departe de a putea fi numit măcar film, darămite artă filmografică și, poticnindu-mă des în inadvertențele lui, abia să pot să-l parcurg. Apoi, în timp ce vizionez, cu greu, acest serial, găsesc un alt film sau un alt serial care sunt foarte bine realizate și cadrează exigențelor mele. Ei bine, după ce vizionez, cu entuziasmul unui copil fascinat, acest din urmă film sau acest serial, îmi e, invariabil, imposibil să mai reiau vechiul serial și îl abandonez. Invariabil. 

Mă gândesc, de fiecare dată, că, dacă standardul nu mi-ar fi fost resuscitat și resetat de calitățile filmului sau serialului conform, aș fi pierdut timpul, vizionând inepția până la capăt și rămânând doar cu gustul amar de a fi fost martor al unui eșec filmografic lamentabil. Practic, aș fi irosit viață cu... insignifianța, ratând, poate, oportunități și șanse unice într-o existență limitată de om.

Fără îndoială, pentru a rămâne de partea reală a artei, avem nevoie de contactul permanent cu arta reală, altfel, gradul nostru de toleranță devine din ce în ce mai mare, până când, practic, renunțăm la exigențe, renunțând, concomitent, la... artă. Este, din nefericire, ceea ce se întâmplă în arta actuală, unde, pe ușa larg deschisă a ambiguizării ideologice a evidenței, pătrund impostura, kitschul, non-arta. Când vă îndoiți, întorceți-vă la standard și veți spulbera impostura!

Populiștii europeni și viitorul lor luminos

După alegerile din landul Saxonia-Anhalt, pe care AfD (Alternativa pentru Germania) le-a câștigat duminică cu 43,8%, birocrații europeni, rupți total de realitatea din străzile marilor orașe vestice ale Europei, sunt consternați. 

Las la o parte faptul că AfD este catalogt, injust și criminal (eu i-aș băga în pușcării pe cei care-l numesc astfel), partid extremist și că, printre capetele seci și imbecile din Bundestag (Adunare legislativă din Germania, echivalentă Parlamentului românesc) există unele de-a dreptul tembele care cer interzicerea formațiunii naționalist-populiste, de parcă ar putea pune plasturi pe gurile celor 43,8% dintre alegătorii landului Saxonia-Anhalt și anticipez că cel puțin alte două landuri germane vor da câștig de cauză populiștilor, atunci când vor avea loc alegeri pe teritoriile lor și mă refer la Saxonia și Turingia. 

Țările vest-europene se confruntă cu acest val de naționalism populist - Italia, Austria, Olanda, Germania, Belgia - și, ținând cont de politicile criminale ale birocraților UE și cele ale guvernelor naționale, creșterea în sondaje a partidelor care resping imigrația musulmană, conversia industriei, drepturi aberante pentru devianții sexuali etc., va fi tot mai accelerată și se va solda cu acapararea Europei de către partidele care aderă la acest curent social-politic. Nu este de mirare, luând în considerare evenimentele, iar încrâncenarea cu care birocrații au distrus echilibrul social, fragil, al cetățenilor europeni le va ieși pe nas, în următoarele decade.

Țările din estul Europei, țări refractare deja la politicile de criminală integrare și acceptare, promovate, fără selecție, fără discernământ și grijă pentru cetățeanul propriu, cu râvna imbecilului, de birocrația vestică, vor fi absorbite de curentul naționalist-populist și vor consolida autoritatea partidelor care fac parte din această mișcare. Cred că, în mai puțin de zece ani, dacă partidele clasice se cramponează de actualele politici, dreapta naționalist-populistă va acapara Uniunea Europeană. 

Desigur, ascensiunea dreptei este inevitabilă, dacă situația și condițiile nu se schimbă, însă ceea ce nu înțeleg, la acest moment al votului furios, aceia care optează pentru partidele precum AfD este faptul că, pe lângă expulzarea criminalilor musulmani aciuați și prosperi în Europa și, de asemenea, pe lângă justa interzicere a mutilărilor fizice și psihice ale copiilor, în numele unor abominabile așa-zise drepturi sexuale, populismul promovează închiderea granițelor naționale, dizolvarea Uniunii Europene, reluarea comerțului (importului de gaze) cu statul terorist rus, concomitent cu tăierea fondurilor pentru ajutorarea Ucrainei, chestiuni absurde și autodistructive, care înseamnă că Rusia se va extinde, fără opoziție, până la Berlin și, probabil, cu o insignifiantă opoziție, și dincolo de capitala Germaniei. Ce ar mai putea-o opri, în condițiile dizolvării blocului statal european? Iar regula de aur a hoardelor Rusiei teroriste este simplă: tu îmi dai tot ceea ce produci, duci o viață austeră și aduci ode conducerii noastre "eliberatoare". 

Practic, birocrații actuali ne vor aduce, în mai puțin de zece ani, naționaliștii-populiști pe cap, iar aceștia, deși ne scapă de criminalii musulmani și de aberanta lor (in)cultură, creează cale largă imperialismului rusesc, celui chinezesc și celui american. Europa scindată, plină de granițe naționale și de mici dispute teritoriale, va simți "beneficiile" autocrațiilor militare care dau, de secole, chiorâș la punga europeană.

Știu că acest scenariu pare o fantasmagorie, în acest moment, dar vă îndemn să priviți, cu mare atenție, la ceea ce face Trump - un naționalist-populist împuțit - în SUA și să vă gândiți că AfD a câștigat deja un land german, la fel cum, în alte țări vestice, partidele de dreapta au obținut scoruri bune și unele înalte funcții publice sunt ocupate deja de lideri naționalist-populiști! 

Mai pare AUR defazat și susținătorii lui, troglodiți și retardați (în enormă proporție), vă mai par rupți de realitate? 

Idiocrația și semnele ei clare

Nu este niciun secret că eu preconizez și avertizez, de peste cincisprezece ani, că societatea umană se va imbeciliza accelerat și va colapsa din pricina prostiei. De altfel, tot ceea ce se întâmplă, în general, pe planetă reprezintă indicii clare ale pervertirii ființei umane și brutala alienare a omenirii. 

Vine, acum, raportul PISA (Programul pentru Evaluarea Internațională a Elevilor) și ne spune exact ceea ce eu, cu instrumente de mult mai mică amploare, preconizam și avertizam: elevii actuali devin din ce în ce mai incompetenți.

Ce înseamnă testele PISA? Sunt teste care vizează citirea (lectura), matematica și științele, în care nu sunt atât de importante cantitatea de cunoștințe teoretice, ci mai ales modul în care cunoștințele pot fi coroborate și aplicate în practică. De fapt, aceste teste, pe care anul acesta le-au susținut un număr de 760.000 de elevi, cu vârsta de 15 ani, din 91 de țări, măsoară (simplificând foarte mult lucrurile) procentul de "analfabetism funcțional" al celor testați.

La nivel mondial, adolescenții de cincisprezece ani, au avut, în medie, rezultate care sunt echivalente unor adolescenți de paisprezece ani, iar, la lectură, tinerii testați în acest an au atins cel mai slab nivel din acest secol, testul PISA fiind susținut la nivel global, pentru prima dată, în anul 2000. 

Desigur, există multiple date care nuanțează mult aceste rezultate seci, însă, fără îndoială, gradul de prostie nu numai că nu rămâne constant pe planetă, în ciuda înmulțirii populației, dar crește, anual, cu procente semnificative. 

În România, păstrându-se tendința planetară, gradul de analfabetism funcțional a crescut cu multe procente din anul 2022, când era de "doar" 41,7%, așa încât un procent de 48% dintre elevii testați se află în diverse grade de dificultate în a pricepe un text relativ simplu, de lungime moderată. La matematică, stăm și mai prost și un procent (crescător și el) de 52% dintre elevii de cincisprezece ani sunt incapabili, în timp ce, la științe, analfabetismul funcțional a crescut cu doar două procente, față de anul 2022, de la 44% la 46%.

Bineînțeles că, interpretate științific, subtil și multidimensional, aceste date seci pot releva "dezastre educaționale" mult mai îngrijorătoare decât și-așa distructivul analfabetism funcțional, însă, la o privire succintă, de ansamblu, viitorul nu poate fi foarte liniștitor, gândindu-ne că, peste doar un deceniu, acești oameni vor începe să gestioneze țara.

Nu îmi pot ascunde disprețul față de părinții din ziua de azi și îi sfătuiesc pe adolescenții care au trecut testele PISA să nu îmbrățișeze meseria de cadru didactic și să nu aibă copii! Lumea, în foarte scurt timp, va deveni un iad al imbecililor. Dacă vreți să aveți copii și să nu suferiți într-o astfel de lume, va trebui să îi transformați în arme de auto-apărare, la propriu, ceea ce le va distruge copilăria și... la ce bun?

Știu că, acum, par un prooroc al apocalipsei, însă crima este printre noi deja și analfabeții funcțional distrug deja lumea din poziții de putere statală. Scutiți-vă de suferința de a avea un copil pedepsit de societate pentru că nu este suficient de... retardat, de incompetent, de imbecil! 

Muzica

Presupun că muzica - vibrația armonioasă a mediului - găsește calea cea mai scurtă spre spiritul uman și, de aceea, este arta pe care o recepționăm și o asimilăm cel mai intim, cei mai mulți dintre noi. Există o legătură profundă între muzică și cuvântul rostit (recitare) și emoția iscată de împletirea muzicii cu poezia creează, atât în interpret, cât și în ascultător, emoții multiplu amplificate și extrem de puternice. 

De-a lungul timpului, pe fiecare bucată de pământ locuită a planetei, muzica a însoțit mereu umanitatea și cred, cu putere, că a slujit și ea, din plin, la evoluția omului. Nu cred că este posibilă nici măcar supraviețuirea în cacofonică disonanță, așa încât, dacă ești foarte atent la modul în care popoarele lumii rostesc cuvintele, vei avea revelația că ortoepia fiecărei limbi planetare reprezintă, de fapt muzicalitatea limbii proprii și vei rămâne consternat că oamenii pot găsi muzică în atâtea variate moduri. În ceea ce mă privește, limba rostită, este o formă simplă de muzică.

Cum ne raportăm la muzică și ce criterii avem pentru a putea delimita ce este, cu adevărat, muzică și ce este doar poluare fonică și indezirabilă cacofonie? Cum putem naviga printre atâtea stiluri muzicale și cum putem decela între atâtea gusturi, categorice și exclusive? Există, oare, instrumente de măsurare a ce este și ce nu este artă, în muzică, de vreme ce stilurile muzicale sunt atât de interdependente și de mixate? 

Spre deosebire de celelalte arte, unde emoția din spatele creaților trebuie căutată și relevată, arta muzicii creează emoții instantanee, făcând imposibilă o evaluare a caracterului ei, de artă, pe această cale. Nici criteriul repetitivității nu ne ajută, pentru că muzica mizează tocmai pe repetitivitate, pe ritm și pe sublinierea ritmului. Bun. Atunci cum știm că "Aida", opera lui Giuseppe Verdi, este mai valoroasă decât cântecul popular "Șapte văi și-o vale-adâncă"? Știm asta? 

Specializarea proprie, studiu și îmbunătățirea cunoștințelor generale, rafinarea propriului gust și o cultură generală dinamică și variată, îi va ajuta, atât pe creatorul de muzică, cât și pe consumatorul de muzică. Practic, fără cunoștințe muzicale minime și fără un grad ridicat de cultură - muzicală și generală - posibilitățile unui om de a depăși simpla muzicalitate și a accesa sferele emoționale înalte ale artei muzicale sunt, cred eu, nule. 

Educația muzicală, observația muzicală, exercițiul îndelungat de ascultare activă, în scopul studierii, a diferitelor tipuri de muzică vor duce, mai devreme sau mai târziu, la rafinarea gustului muzical și la apariția instrumentului personal de măsurare a artei muzicale și de separare a ei de non-arta muzicală. Desigur, ca de fiecare dată, când e vorba despre artă, cultura proprie (generală și specifică) e singurul instrument de evaluare obiectivă a unui produs artistic, iar înlăuntrul acestei proprii culturi, rețeta personală de a accesa și crea emoții și de a te racorda la ele este de o foarte mare importanță.

În concluzie, deși mult mai aproape de sufletul uman și de spiritualitatea omului, arta muzicii este, cumva, mai greu de accesat de către neinițiați. Ochiul este creat de natură să vadă doar într-un anumit fel și să distingă armonia de culori și de volume. Cuvântul - scris sau rostit - se adresează intelectului și trece prin filtrul raționalului, înainte de a ajunge la fibra emoțională umană. Muzica, însă, nu are niciun filtru și pătrunde direct în sfera noastră emoțională, atingând, probabil, cele mai primare simțăminte umane. De aceea, este mult mai dificil să convingi un diletant că ceea ce face sau ascultă el, deși este muzică, ritm, cadență, nu este artă. Nu poți să-l convingi, fiindcă vibrația care-l pătrunde se racordează cu vibrația lui corporală și tot sistemul lui glandular începe să funcționeze armonios, conform cu această simplă, primară, vibrație. Cum să îi spui unui om, care ascultă o melodie creată pe ritmul bătăilor inimii lui, că acea melodie nu este artă?! Și foarte multe melodii sunt create, inconștient, pe ritmul bătăilor inimii umane, chiar dacă ele nu au nici cea mai mică legătură cu arta.

Cred că, în viața de zi cu zi, dacă au grijă să nu îi deranjeze pe ceilalți și își ascultă muzica doar în intimitate, acești melomani trebuie priviți cu mare indulgență. "Omul care cântă nu se poate gândi la rău", spune o zicală și, pentru mine, acesta este un argument de necontrazis.

SUA și guvernul ei, în prag de alegeri electorale

La mijlocul fiecărui mandat prezidențial de patru ani, în SUA, au loc alegeri electorale. Anul acesta (2026), pe 3 noiembrie, aceste alegeri, de jumătate de mandat, sunt programate în statele americane și, cum se obișnuiește, apar sondaje de opinie care măsoară popularitatea președintelui, celor doi ani de guvernare ai acestuia. Un astfel de sondaj este și cel realizat de CNN și cifrele lui sunt surprinzătoare și... nu prea.

Ei bine, Trump se află la cel mai scăzut procent de popularitate și tendința încrederii electoratului american într-o îmbunătățire a guvernării este descrescătoare. Practic, peste 64% dintre americani nu sunt mulțumiți, în general, de administrația Trump.

Reproșul alegătorilor este legat, așa cum era de așteptat în țara în care dolarul este zeul suprem, de problemele economice ale cetățenilor, generate de războiul coaliției SUA-Israel cu Iranul. Prețul crescut al combustibililor îi face pe americani să-l reevalueze pe Trump și politicile sale.

În fapt, sunt multiple alte nemulțumiri pe care stilul haotic, intempestiv, al lui Trump, de a administra resursele și instituțiile naționale, le-a provocat cetățenilor americani, însă "cireșica de su' porc" este prelungirea războiului cu Iranul și dereglarea totală a comerțului internațional cu petrolul Orientului Mijlociu.

Dacă ar fi să trecem în revistă și alte motive de nemulțumire față de guvernarea în curs, atunci, cu siguranță, putem nominaliza politica fiscală, gestionarea crizei imigranților ilegali, atitudinea ostilă a guvernului față de minoritățile sexuale, înțelegerile neprincipiale cu inamicii tradiționali ai SUA (Rusia și China), amenințările de anexare a Canadei, Groenlandei, Cubei... 

Totuși, dacă pentru Uniunea Europeană, Marea Britanie, Australia, Canada, Japonia și Coreea de Sud, modul în care Trump și guvernul lui li se adresează este lipsit de realism și diplomație, jignitor și trivial, trebuie să înțelegem, că votantul american nu se simte jenat nicidecum de aceste mârlănii ale administrației Trump, fiind, mai degrabă, de acord cu atitudinea mizerabilă a conducerii americane actuale. 

Nu faptul că Trump și cei care-i suflă-n dudă au căpătat statutul de criminali mizerabili, în fața lumii întregi, transformând SUA într-o federație statală prădătoare și agresivă, îi deranjează pe americani, ci faptul simplu că aceste crime, săvârșite cu cinism și, de prea multe ori, din pură megalomanie, nu numai că nu le aduc profit, dar îi și devalizează, făcându-i mai săraci.

Pentru mine, SUA, prin cetățenii ei actuali, este vârful de lance al idiocrației inexorabile, care se va prăvăli peste întreaga lume, într-un viitor pe care eu îl cred foarte apropiat, iar această incapacitate a lor, de a-și sesiza pervertirea și abrutizarea morală, îmi certifică previziunea că oamenii de tipologia lui Trump, deși găunoși și viscerali, vor fi din ce în ce mai vizibili în proximele decenii. 

Una peste alta, căderea abruptă și brutală, în sondajele de popularitate, a administrației Trump, deși este o veste bună pentru planetă, nu vine nicidecum ca urmare a trezirii electoratului american din somnul rațiunii care l-a făcut posibil pe măscăriciul megaloman, cu mâinile pline de sânge și cu buzunarele pline de banii obținuți cu prețul acelui sânge, ci doar din pur și meschin interes economic al cetățenilor americani, cărora crimele săvârșite de președintele lor le-au produs găuri în bugetele personale, ci nu profit, așa cum li se promisese.

Să nu ne amăgim! Democrații americani, la rândul lor, sunt, după cum s-au dovedit în timpul lui Biden, un cancer la fel de agresiv și ucigaș, precum sunt și republicanii lui Trump. SUA, sub unghiul din care le pot vedea eu, subiectiv, evoluția, nu mai au scăpare din fața idiocrației și, sincer, nici UE nu se simte prea bine sub călcâiul lat al birocrației de la Bruxelles. Dar acest subiect îl voi(vom) aborda și discuta altădată.

Sculptura

Deși capătă rang de artă abia în timpul Renașterii, sculptura a însoțit permanent omul și i-a modelat caracterul și sensibilitatea. A fost considerată, mult timp, doar un meșteșug, fiindcă ține enorm de tehnică - de grafică, de calcule geometrice, de consecventă repetitivitate, de cunoașterea caracteristicilor fizice și chimice ale diferitelor materiale utilizate etc.. Practic, doar partea de proiect a unei sculpturi ține de imaginație și doar momentul în care un artist creează, în propria minte, o "simfonie a volumelor" este "slova de foc" a artei sculpturale, în rest, actul realizării, în sine, a obiectului artistic ținând de meșteșugul creatorului, de studiul intens pe care l-a făcut de-a lungul timpului și de dexteritatea pe care a căpătat-o prin exercițiu.

Ești în fața unei sculpturi artistice doar atunci când, în spatele formelor pe care le vezi aievea, există inefabile simboluri și emoții, pe care obiectul de artă ți le transmite și pe care le recepționezi și le traduci în simboluri și emoții proprii.

Pare ușor să delimitezi astfel arta de non-artă, însă, pe această poartă largă - a conceptualității - trec, în voie, mii de așa-ziși artiști și mii de obiecte care poartă eticheta de "sculptură", deși nu sunt altceva decât impostori de duzină și, respectiv, pură poluare.

Sub enorma umbrelă a artei sculpturii intră o mulțime de tehnici de a așeza artistic volumele și un număr enorm de materiale. Am putea clasifica, după materialele utilizate, că există sculptura în lemn, în piatră, în lut, în metal, în sticlă etc., însă, pentru că în cadrul fiecărei categorii există nenumărate subcategorii care țin de specificitatea materialului folosit, este dificil să delimitezi astfel sculptura și să o structurezi. Este dificil să faci comparații între o sculptură metalică, turnată în bronz, și o sculptură realizată în teracotă, de exemplu, fiindcă tehnicile de realizare sunt incompatibile. Ce poate reuni, atunci, aceste artifacte sub arealul noțiunii de artă sculpturală? Ei bine, așa cum afirmam, rămâne doar fundalul ideatic-emoțional al artistului care stârnește, prin realizarea sa, un orizont de idei și de emoții în privitor. 

Este din ce în ce mai ambiguă și pare definitiv fracturată limita dintre sculptură (artă) și simplul obiect ornamental (meșteșug), din cauza faptului că gustul artistic, rafinat, a fost, practic, smuls din constituția culturală a omului recent și el, omul actual, vibrează doar la stimuli lipsiți de profunzime, primitivi și șocanți. Doar pe aceștia îi înțelege și doar la aceștia are acces, așa încât, în loc ca arta să ridice la nivelul ei spiritual vulgul, prin exercițiu și trudă intelectuală, s-a trivializat și s-a pervertit, coborându-se la nivelul vulgului, consimțind, astfel, să fie infestată de impostură și kitsch.

Se poate glosa mult pe tema ofensivei prostului gust, foarte prezent în sculptură, și pe cea a pervertirii acestei încântătoare arte, atât de complexă și emoționantă. Probabil, o să mai public și eu texte referitoare la ce este bine și ce este rău, din punctul meu de vedere, în sculptură, însă, acum, nu doresc decât să trasez niște repere generale de recunoaștere a obiectelor sculpturale, care pot fi subsumate artei. 

În concluzie, indiferent ce vi se spune despre calitățile unui obiect creat de cineva, pentru a fi sigur că merită calificativul de artă, căutați, privindu-l, emoția autorului, ideea-simbol din spatele obiectului și emoția din voi, cea pe care o resimțiți, intrând în contact cu obiectul și cu povestea lui! Dacă vibrați și vi se trezesc senzații, gânduri și sentimente neașteptate, atunci, s-ar putea să stați, față în față, cu o realizare artistică. Și, sincer, ar fi un moment minunat.

Controlul propriei vieți

Unul dintre factorii psihologici care creează echilibru în viața unui individ este impresia că deține controlul asupra propriilor acțiuni și că își determină viața prin acest control. Din păcate, la o analiză profundă, observăm că un control total al propriilor acțiuni este imposibil în societățile umane, indiferent de tipul de orânduire al acestor societăți și indiferent de momentul istoric. Pur și simplu, umanitatea nu-ți permite să ai control total asupra modului în care îți trăiești viața, interferând în deciziile tale și constrângându-te să te conformezi hotărârilor altora - majorității, birocrației, despoților.

În anii trecuți, am scris un șir de materiale despre faptul că un individ se află în imposibilitatea de a evita paradigmele sociale cunoscute și de a se sustrage lor, evadând într-un loc unde constrângerile și regulile altora să nu-l mai ajungă. Pământurile planetei sunt împărțite și, oriunde ai vrea să te ascunzi, dai peste un "administrator" preocupat să-ți impună regulile celor care dețin acele pământuri. Practic, oricât de elaborate, morale și înțelepte ți-ar fi principiile de viață și regulile proprii care decurg din ele, nu ai posibilitatea să te ghidezi după ele, fiindcă gheara socială te ajunge și îți impune regulile ei sau, în caz de neconformare, pedepsele ei. 

Subiectul controlului relativ al propriei vieți devine, astfel, cel cu adevărat important, odată ce este evident că un control total al individului asupra vieții sale este o imposibilitate evidentă. Putem, totuși, controla parțial cum ne ducem existențele? Putem fi siguri, de exemplu, că, dacă nu încălcăm regulile sociale, vom fi scutiți de oprobiu social și de pedepse nedrepte? Ei bine, din păcate, societatea actuală, cu toate formele ei de orânduire, nu-ți garantează controlul nici măcar în cazul conformismului total în fața regulilor sale, posibilitatea ta de a-ți controla viața, în limitele regulilor impuse de societate, fiind o chestiune de noroc, mai degrabă, decât o firească urmare a obedienței tale. Vedem milioane de victime ale bunului plac al unor instituții de stat, deși este evidentă nevinovăția și onestitatea acestor abuzați. 

Din păcate (sau, în aceste situații, din fericire), controlul asupra propriei vieți nu este posibil nici măcar despoților sau celor foarte bogați. Mereu există, în umbra acțiunilor, aparent benevole și voluntare, ale acestui tip de oameni, rațiuni și predeterminări care le însoțesc hotărârile. Desigur, "zeul ban" conferă o aparentă eliberare de chingile conformismului și de cele ale obedienței, însă păstrarea accesului la resurse sau la funcțiile care furnizează aceste resurse este însoțită mereu de acțiuni care necesită compromis și care depășesc cu mult sfera controlului propriu, al acestui tip de indivizi, asupra propriilor lor decizii.

Putin este unul dintre despoții sângeroși ai lumii și afirmația că deține controlul suprem al propriei vieți pare indubitabilă, mai ales pentru că el pare să aibă drept de viață și de moarte - control total - asupra conaționalilor săi, pe care îi sacrifică pentru țelurile proprii. În fapt, teroristul de la Moscova face exact ceea ce trebuie doar pentru a supraviețui. Parte a unui enorm mecanism oligarhic, parazit și criminal, Putin nu-și permite nici să cucerească Europa - lucru pe care știm că și-l dorește -, dar nici să încheie războiul cu Ucraina și să oprească valul enorm de sacrificii umane, fiindcă ar fi invitat la un "ceic", mintenaș, de cei care au suportat costurile reale acestui război terorist. Practic, țarul criminal, deși pare, pentru vulgul băgător de seamă și negânditor, că-și controlează soarta, este doar o păpușă cu notorietate care nu deține nici măcar un control relativ al vieții proprii.

Putem concluziona că nu avem control asupra vieților noastre, indiferent cât de retrași și lipsiți de nevoi suntem? Ei bine, se pare că exact așa stau lucrurile și că posibilitatea de a face lucruri, în general, chiar lipsite de impact asupra comunității, care să "scape" de sub influența societății este asimptotic nulă. Singura decizie scăpată de sub controlul social este sinuciderea, însă ea privește moartea, ci nu viața indivizilor. Nu avem control real asupra propriilor acțiuni și orice acțiune de-a noastră este supervizată de societate, fiind, ulterior, aprobată sau amendată. Ei bine, aprobarea sau, după caz, amendarea acțiunilor (sau inacțiunilor) noastre ne confirmă clar că nu noi deținem controlul în viețile noastre și că trăim, de fapt, doar aparența unui control relativ al propriilor noastre vieți, o fantasmă.

Capete seci

Nu am avut nici măcar vreo vagă așteptare de la inadecvatul Dan, atunci când l-am "nevotat" pe semianalfabetul Simion. Am fost în situația - "clasică" pentru România și pentru alegătorii ei onești - în care m-am prezentat la vot ca să nu ajungă președinte vreun Vadim, vreun Ponta sau vreo Dăncilă și nu mi-a păsat absolut deloc că în competiție cu aceștia erau un guvid sau un galoș. 

Nu am avut pretenții de la Dan și știam că și el este un om al unei părți a sistemului corupt, mafiot, românesc, așa încât nu sunt surprins de acțiunile lui absurde sau de blocajele instituționale în care pare că se simte bine maimuțoiul timorat de la Cotroceni.

Pe de altă parte, sunt ridicoli și dovedesc imbecilitate grobă, imuabilă și perenă, susținătorii obtuzi ai AUR, sperând că, dacă votanții lui Dan, oamenii naivi și onești, care chiar au crezut că Dan este un bărbat cu caracter ales, îl reneagă pe acesta și își cer scuze public că s-au lăsat manipulați de promisiunile lui electorale, ei vor trece imediat în tabăra decerebraților populiști și Georgescu, Simion sau alt șarlatan vor fi reevaluați și susținuți necondiționat, ca o formă de răzbunare împotriva sistemului mafiot, de către cei dezabuzați. Stați pe burdihane, că apa-i mică, neicușorilor, și obișnuiți-vă cu ideea că oamenii aceștia, chiar dacă regretă că l-au făcut președinte pe pârțagul corupt de Dan, nu ar vota niciodată cu vreun șarlatan populist, suveranist, protocronist, anti-european și filo-rus! 

De altfel, oamenii aceștia știu că nu s-ar fi putut altfel vota și că, practic, ei nu aveau de ales, odată ce Dan ajunsese în turul doi. Ei nu își cer scuze vouă, populiștilor-suveraniști, ci celor care i-au avertizat că Dan nu merită o investiție de încredere totală. Mie îmi cer dumnealor scuze, deși chiar și eu l-am "nevotat" pe Simion, ajutându-l, astfel, pe Dan să devină președinte, fiindcă eu i-am avertizat cu privire la toxicitatea acestui limbric megaloman, grotesc inadecvat, prins, definitiv, în gheara de oțel a mafiei românești transpartinice.

Este uluitor că acest tip de raționament fals, în care, dacă un om neagă ceva, i se atribuie, absurd, că ar confirma, automat, altceva, este un mod în care funcționează cea mai mare parte a națiunii ăsteia. Faptul că sunt împotriva unor măsuri ale birocrației europene, spre exemplu, mă face, în ochii unor astfel de încuiați, automat, un promotor al terorismului de stat rusesc și un grețos filo-putinist sau un "trumpist" "MAGAiot". Nimic mai fals, chiar dacă există situații în care unii oameni sunt astfel. Raționamentul de acest tip este greșit în sine. Poți să fii, liniștit, un critic vehement al lui Dan și, concomitent, îi poți disprețui profund pe suveraniști și pe liderii lor șarlatani, inepți, ridicoli și toxici, fără ca acest fapt să te pună în vreo contradicție logică, după cum poți critica atât birocrația europeană, cât și ideologiile putinistă și trumpistă, concomitent, fără să rupi logica pe genunchiul colțuros al prostiei. 

Țineți minte, deci:

Faptul că milioane de votanți ai lui Dan îl critică și se delimitează, acum, de acțiunile sau inacțiunile lui criminale nu înseamnă deloc că ei recunosc "valoarea" populiștilor și că se vor încolona în rândurile susținătorilor inepți ai AUR, ca votanți ai liderilor lor sulfuroși și nefrecventabili. Nu vă amăgiți, capete seci!  

Filmul - arta supremă

M-am apropiat cu dificultate de film și am foarte multe filtre personale, atunci când aleg să văd un film, mai ales acum, când ideologia modernă a acaparat parțial industria filmului și o folosește ca pe o măciucă propagandistică. Mi-a fost greu să accept filmul ca pe o artă complexă și unificatoare pentru multe alte arte - literatură, muzică, actorie, imagine - pentru că, educat în comunism, nu știam cât de subtilă și sensibilă poate fi arta filmografică și nu avusesem acces la filmele fascinante, create în lumea largă. În era comunistă, am luat contact cu filmul occidental - afară de ceea ce ne era îngăduit la televizor - abia pe la 17 ani, când am început să frecventez locuri unde oamenii se înghesuiau într-o cameră, la un film "video", tradus de vocea inconfundabilă a doamnei Irina Margareta Nistor.

După anul 1989, am căpătat acces, ca fiecare român, la filmul occidental și, încet-încet, mi-am creat un profil de consumator de film, cu preferințe și exigențe proprii.

Îmi place nespus să îmi investesc timpul în arta filmografică și consider această exteriorizare umană drept cea mai de vârf formă de artă, pentru că, în fapt, poveștile furnizate de film sunt însoțite de cuvânt, de muzică, de vizual, de actorie, subsumând, astfel, o multitudine de arte și adresându-se unei palete emoționale enorme a spectatorului. Dacă un film este bine făcut, îți accesează - concomitent și succesiv - o gamă foarte variată de emoții și îți poate trezi sentimente extrem de intense, uneori contradictorii, pe care artele disparate nu le pot declanșa, de sine stătătoare.

Sunt nespus de recunoscător celor care trudesc în industria filmului și, dacă ar fi să enumăr motive pentru care viața mea este satisfăcătoare și eu mă pot declara un om care a gustat fericirea, filmul s-ar număra, negreșit, printre aceste motive.

Rămân, totuși, cu un gust amar, când văd filme proaste, cu o poveste (scenariu) nereușită, cu actori defazați, imagini banale, anoste, absurde și muzică execrabilă. De ce ai crea asemenea elucubrații, dacă ai găsit resursele pentru a turna un film?! De ce ți-ai bate joc de acele resurse și de meseria de regizor, scenarist, actor etc.?! Nu știu să răspund, dar mă irită nespus un film prost. 

Am o aversiune evidentă pentru galele și concursurile în care se evidențiază și se premiază filme și, mai mereu, mi se confirmă faptul că filmele actuale sunt premiate pentru alte criterii, mai ales politice și ideologice, decât pentru arta pe care o expun. De altfel, nu mă interesează niciodată filmele, în funcție de premiile pe care le au în istoria lor. 

Am o mare satisfacție că, odată cu era internetului, filmul a devenit accesibil - din punct de vedere al realizării lui - creatorilor amatori și mărturisesc că am văzut clipuri și filme scurte, create de amatori, de o mare valoare artistică, extrem de sensibile și pline de substrat artistic. 

Îmi repugnă, însă, filmele create exclusiv de Inteligența Artificială. Probabil, în scurt timp, cu greu vom mai putea vedea un film fără intervenția Inteligenței Artificiale și ne va fi imposibil să sesizăm diferențe între real și artificial. Deocamdată, însă, filmele făcute în acest mod îmi par grotești și mai puțin verosimile chiar decât unele desene animate. 

Am folosit și eu, de-a lungul timpului, instrumente cu care am făcut unele clipuri. Este fascinant să editezi imagini și să realizezi, pas cu pas, un film. Amân mereu, fiindcă am nenumărate alte preocupări care-mi consumă timp și îmi aduc satisfacție, dar îmi doresc nespus să fac un film scurt, de maximum o jumătate de oră, în care să experimentez această minunată multidisciplinară artă. Rămâne unul dintre dezideratele mele cele mai importante.

În concluzie, filmul poate fi "bătut de viață", dar, fără îndoială, o completează și o îmbogățește inimaginabil. Este, indubitabil, o artă și, în ceea ce mă privește, este cea mai complexă dintre arte, necesitând multiple cunoștințe, din foarte multe domenii artistice - literatură, teatru, muzică etc. - și implicând cunoștințe tehnice care țin foarte mult de vocație și mai puțin (dar nu neglijabil sau insignifiant) de repetitivitate și automatism. Am un mare regret că nu m-am dezvoltat, ca om și artist, într-un mediu mai apropiat de film, pentru că, sunt convins, aș fi putut sonda dimensiuni proprii la care, altfel, nu am acces. Dar "niciodată nu este prea târziu", ne asigură optimiștii fără leac și de ce să nu le dăm și lor un pic de credit?

Traume din copilărie

Una dintre cele mai vehiculate teme actuale ale occidentalilor și, implicit, ale românilor, este cea a “traumelor” pe care le cară cu ei din copilărie și care le marchează viețile de adolescenți, de tineri, de maturi și, uneori, de bătrâni ignoranți și decrepiți. Vedem, de prea multe ori, oameni care, cu lacrimi în ochi, ne povestesc cât de mari eșecuri de moment au avut, câtă anxietate și depresie au suferit, cât de mult au luptat ei cu traume pe care le-au căpătat în fragedă copilărie, când, știm marota, “copiii nu sunt vinovați de nimic din ceea ce fac” și, în consecință, disciplinarea, reproșurile sau, doamne ferește!, pedepsele pentru comportamentele lor reprobabile sunt inutile și îi traumatizează pe viață.

O să vă anunț, fără menajamente, că, dacă sunteți oameni trecuți de douăzeci de ani și vorbiți despre “traumele copilăriei” ca să vă justificați eșecurile sau tarele caracteriale, în condițiile în care ați fost crescuți de părinți care v-au iubit și care v-au învățat și v-au îndrumat de bine, sunteți niște iresponsabili și niște ipocriți de cea mai de jos condiție. Tot ceea ce faceți greșit, tineri și maturi fiind, sunt acțiuni imputabile exclusiv vouă înșivă/însevă, ci nu au cauze în ceva care s-a întâmplat în copilăriile voastre, dacă nu ați fost supuși unor îndelungate și sistematice rele tratamente.

Odată ce ați depășit faza adolescenței, chiar în timpul ei, traumele copilăriei - de fapt, momentele în care comportamentele voastre reprobabile au fost corijate de apropiați - se estompează în memoriile voastre, fiindcă noi experiențe, cu bucurii și necazuri (traume), sunt prăvălite peste voi de viața de adolescent. Te-a “abandonat” maică-ta și nu ți-a luat, cu tupeu nesimțit, apărarea când, la grădiniță, i-ai “ciordit” păpușica unei colege? Ei bine, nu din cauza “traumei de abandon” nu ești tu capabil/ă să memorezi teoreme și să înțelegi radicali. Ești doar iresponsabil/ă și asta ține de autoeducație și de autocontrol.

Vedem persoane mature care se plâng că au probleme și care, deși identifică problemele, nu fac nimic să se schimbe, afirmând, nonșalante, că “nu pot” să se schimbe pentru că sunt victime ale unei traume din copilărie. Cum asta? Adică, tu unde ai fost și cum te-ai autoeducat, din momentul în care ai stabilit că, pentru că taică-tu ți-a dat două smetii la fund, după ce i-ai spart capul fratelui mai mic, ai mari traume? Cum ai rămas ancorat/ă în acea întâmplare, total insignifiantă la scara unei vieți de câteva zeci de ani, plină de evenimente bune și rele, și nu ai mai putut să scapi patternului de eșec astfel căpătat?! Pare, mai degrabă, un alibi. Un joker al scuzei perene, care să justifice, ad-hoc, toate eșecurile personale din viața unui astfel de om. Este ca și când ai cultiva o tară pentru a fi absolvit de orice vină, în orice situație dezastruoasă ai fi intrat. 

Am prea mulți cunoscuți care, deși au avut vieți crunte în copilărie, alături de părinți degenerați și îngrozitor de abuzivi, au reușit în viața, cu preaplin și nu au invocat, în nicio circumstanță, traumele reale, la care am fost martor neputincios, din copilăria lor. Sunt oameni realizați, cu copii crescuți frumos și cu nepoți care le luminează viețile. 

Cum pot să cred persoane de cincizeci de ani, care susțin că mănâncă exagerat și sunt obeze morbid pentru că părinții le-au traumatizat, obligându-le să mănânce sănătos, după un program (prea) strict, în copilărie? Păi, unde ai fost în existența ta din ultimii patruzeci de ani, dacă ceea ce-ți amintești din viață și te ucide lent este faptul că ai tăi încercau să te educe alimentar?! Ce ai mai făcut în existența ta, afară de a te plânge de o închipuită traumă, tocmai ca să îți explici lăcomia bolnăvicioasă?!

În concluzie, eu îi privesc cu mare suspiciune pe aceia care, fiind tineri, maturi, vârstnici, invocă “traumele copilăriei” pentru a-și justifica acțiunile din prezent. Fiți responsabili și decenți, ce mama dracului!

Afacerile cu proștii

 În urmă cu douăzeci de ani, afirmam că, "deși este mult mai simplu să trăiești de pe urma proștilor, pentru mine, faptul de a-i suporta este un efort care îmi depășește capacitățile". Credeam, atunci, că nu voi fi niciodată capabil să fac înțelegeri și afaceri cu proștii.

Ei bine, astăzi, deși nu mai fac decât foarte puține afaceri, ele sunt făcute exclusiv cu proști. Mă întristează s-o spun, dar fac afaceri doar cu persoane care sunt atât de proaste, încât, indiferent de cât de mult te implici în viața lor și încerci să le deschizi ochii, vor sfârși rău, cel puțin din punct de vedere financiar.

Întotdeauna mi-au plăcut afacerile pe termen scurt și am considerat că doi sau trei ani sunt îndeajuns pentru a crea un profit rezonabil și a merge mai departe. Am fost partener de afaceri cu diferiți antreprenori, de-a lungul vieții, iar experiența mea a fost un capital important în acele afaceri. Am investit bani și expertiză în imobiliare (construcții), zootehnie, industria lemnului etc., alături de oameni deștepți - căutam doar astfel de oameni -, care au avut succes în acele afaceri mici și datorită mie.

Ce s-a întâmplat în acești douăzeci de ani, așa încât, practic, nu mai există antreprenori deștepți cu care să colaborez? Ei bine, lăcomia și setea de a parveni i-a prostit pe cei mai mulți dintre foștii mei parteneri. 

Câteodată, atunci când vin la mine cu propuneri de afaceri fanteziste și absurde, stau și mă întreb cum de s-au prostit într-atâta, încât să nu țină cont nici măcar de principiile de abecedar ale investirii și antreprenoriatului? 

Concret, am un amic care, în domeniul zootehniei, avea afaceri finanțate din fonduri europene, nerambursabile, și care, câtă vreme a rămas în limitele rezonabile ale proiectelor de acest fel, fără să facă împrumuturi consistente pentru cofinanțări, a avut profit și a crescut financiar. Deunăzi, m-am trezit cu el că mă sună disperat că are nevoie de sume de bani, relativ mari, cu care să plătească... taxe financiare restante și penalități.

Am solicitat o întâlnire și, când am văzut ce făcuse și cum făcuse, mi-am dat seama că nu va reuși să rezolve problemele. I-am dat o sumă, asigurându-mă că am cum să o recuperez, însă știam că fac un lucru rău pentru el, dându-i o speranță falsă că s-ar putea redresa. I-am spus ce cred, cu sinceritate, și, evident, nu m-a luat în seamă.

După câteva luni a fost executat silit și eu abia am recuperat banii pe care îi aveam la el, după multă tevatură birocratică.

Ei bine, acesta este deja un tipar printre oamenii din jurul meu și sunt din ce în ce mai temător în a colabora cu foști parteneri. Par, dintr-o dată, de-a dreptul ageamii și nu reușesc să-și vadă nicidecum greșelile, persistând în ele, chiar și atunci când le "desenez" situația, arătându-le iminentul lor eșec. 

Fac, chiar în această etapă a vieții mele, o miniafacere cu un medic de familie privat, într-un domeniu paralel cu afacerea lui principală. Desigur, miniafacerea, pe care o administrez eu, funcționează rezonabil și facem un profit corect, raportat la investiții. Problema cea mare a medicului este cabinetul său personal, fiindcă, administrându-l prost, îl va falimenta în cel mult doi ani. I-am explicat și i-am spus că sunt îngrijorat, însă nu vrea sau nu poate să schimbe modul în care-și gestionează afacerea. 

Fac, în concluzie, afaceri cu proști și, în timp ce eu câștig câțiva bănuți, ei falimentează, distrugându-și viețile, oricât de mult încerc eu să îi avertizez și să îi ajut. Îmi pare un blestem personal, faptul că nu reușesc, în niciun domeniu, să îi determin pe apropiații mei să țină cont de experiențele mele și de cunoștințele mele și să se protejeze de eșec.

M-am înșelat cu privire la capacitatea mea de a suporta proștii și de a profita alături de ei, împreună cu ei. Pot să trăiesc de pe urma proștilor care nu au fost întotdeauna proști afaceriști. 

Organizarea unei vieți întregi

Odată ce am conștientizat, cu mare jale, pe la vârsta de șapte ani, că sunt muritor, am început să mă întreb, serios: ce este de făcut cu viața mea limitată? S-a întâmplat într-o noapte, când am visat că bunica mea paternă murise... Văzusem oameni morți, căci obiceiul acela al purtării mortului pe străzi, într-un cortegiu funerar, până la biserică era (este) o practică comună, însă moartea îmi părea ceva străin mie și familiei mele. Li se putea întâmpla altora, nu nouă. 

Ei bine, visându-mi bunica iubită fără suflare, stafidită și galbenă la chip, precum morții duși la cimitir, cu preot, cruce și fanfară, mi-am dat seama că, vai!, toți "ne ducem", iar asta însemna că... și eu voi muri.

Din timpurile acelei triste revelații, am început să îmi pun problema organizării propriei vieți. Desigur, nu am ajuns la o soluție imediat, însă, pe la 18 ani și jumătate, atunci când m-am retras de la cel mai bun liceu din județul meu, fiind în clasa a XII-a, pentru a mă angaja, aveam, deja, extrem de bine structurat în minte planul meu de viitor. 

Ieri, am văzut un clip cu Denzel Washington, clip în care actorul, explicându-i cuiva filozofia sa de viață, îmi părea că mă citează pe mine și că mi-a copiat cumva ideile. 

"Învață, acumulează, dăruiește!", spunea el, arătându-le interlocutorilor modul general de organizare optimă a unei vieți. 

Învață, în prima parte a vieții, cu multă râvnă, și nu te opri din a căpăta noi cunoștințe și dexterități toată viața!

Acumulează material (financiar), punând în aplicare ceea ce ai învățat, în perioada maturității, atunci când forța fizică și creativitatea îți sunt la apogeu!

Retrage-te și bucură-te de viață, atunci când ai acumulat suficient!

La 18 ani, atunci când mi-am luat frâiele vieții în propriile mâini, aveam deja acest plan de viață:

1) acumulări teoretice și practice utile;

2) acumulări materiale, bazate pe acumulările teoretice, anterioare;

3) retragerea la "pensia" pe care mi-am realizat-o prin acumulările materiale.

Ei bine, sunt, de multă vreme, la "pensie" și, doar temporar, pentru că am văzut oportunități, am ieșit din confortul meu și am intrat în câmpul acumulărilor, pentru scurte perioade de timp, de la momentul în care m-am retras oficial.

Desigur, ambițiile mele de parvenire și de opulență ostentativă s-au spulberat în copilărie, exact în perioada în care mi-am realizat moartea inexorabilă. "La ce bun?", m-am întrebat, gândindu-mă că nu voi fi niciodată ahtiat după banii foarte mulți și notorietatea găunoasă pe care ei o aduc, de obicei, așa încât, având preocupări care îmi cresc enorm calitatea vieții cotidiene, duc o viață decentă și mă bucur din plin de ceea ce fac.

În concluzie, pentru cei care pornesc acum la drum și li se pare că viața este frustă, nedreaptă, abrazivă, lipsită de recompense: viața este exact așa cum o simțiți acum și nu se va ameliora de la sine. Învățați, cu disperare, să faceți bani! Studiați și vrute și nevrute, transpirând din greu și punând studiul înaintea oricărei alte preocupări, chiar dacă veți avea multe escapade și aventuri! 

Dedicați-vă muncii și fiți precauți cu investițiile de început! Banii câștigați sunt doar un instrument, ci nu un mijloc de a parveni și a fi ostentativi pe rețelele de socializare. Acumulați bani, investiți surplusul financiar cu riscuri mici, nu cheltuiți absurd, găsiți-vă moduri de deconectare și delectare care să nu vă devalizeze! Nu este nicio absurditate în afirmația că "adevărata fericire nu ține de bani".

Retrageți-vă repede din câmpul muncii și, înarmat cu un mod de viață cumpătat și cu deprinderi sănătoase, care vă aduc bucurie și echilibru, rămâneți, până la sfârșit, pe tărâmul în care faceți mult mai mult timp ceea ce vă place și mult mai puțin ceea ce este necesar! Dacă v-ați făcut temele în perioada acumulărilor teoretice, fiți fără grijă! Sunteți deja educat, aveți gusturi rafinate, puteți extrage fericirea din lucrurile aflate la îndemâna unui om modest și nu veți fi niciodată tentat de lux, de opulență, de ostentativă exhibare. Este un paradox verificat acela că, pentru a face bani mulți ai nevoie de multe și variate cunoștințe, însă, odată ce ai căpătat acele cunoștințe, îți dai seama că banii mulți nu-ți mai sunt nicidecum necesari.

Și, da, are dreptate Denzel Washington: modul acesta de a fi al unei persoane, odată retrasă din zona lui "trebuie să fac" în zona preponderentă a lui "îmi place să fac", este un dar pentru ceilalți, pentru cei din jurul acelei persoane. Notați-vă bine!

Fericirea și... nu prea

În urmă cu câțiva ani, am purtat un șir de dialoguri, cu un amic, despre fericire. El, un om foarte încercat de viață, cu o mulțime de meandre existențiale care l-au traumatizat evident, ajunsese la concluzia că omul nu poate să fie fericit, în mod real, ci nu doar declarativ, autosugestionându-se. 

Indiferent de cât de mare i-ar fi fost "starea de bine de moment", pentru că ar fi (este) dependent de mii de meschine și permanente necesități, fericirea îi va fi spulberată, la o analiză lucidă, conchidea el, mereu.

Desigur, privind astfel lucrurile și gândindu-ne că, în fiecare secundă, suntem devorați, la propriu, de milioane de minusculi paraziți, că timpul și gravitația ne ucid lent, că avem încifrată, în structura noastră genetică, moartea și că, odată născuți, începem să... murim, ei bine, orice ai încerca să mai ameliorezi la acest tablou, el rămâne sumbru și frustrant. Adăugați la asta, bolile, răul congenital, prostia ubicuă, visceralitatea, inadaptarea, imanența, eșecul, ratarea! Sumbru, nu?

Și, totuși, ce îi determină pe unii semeni să concluzioneze, senini, că ei au o viață fericită? Cum pot eluda paradigma imanentă, definită de atâtea neajunsuri și perfide lovituri ale sorții, așa încât să creadă (cel puțin) că sunt fericiți?! Care le este secretul?!

Desigur, studiind din adolescență tema aceasta, atât de interesantă și generoasă, am aflat repede răspunsul și îmi este ușor să explic de ce, în pofida atâtor evidențe contrare, există mulți oameni care se declară, sincer, fericiți.

Fericirea - starea de bine, în general - este un concept social care, paradoxal, depinde de intimitatea fiecărei persoane. Deși cam toți suntem de acord cu ceea ce ar trebui să simțim, atunci când suntem fericiți, căile prin care atingem starea de bine sunt extrem de variate și de inedite. 

De altfel, chiar conceptul de "fericire", în sine, a fost definit, de-a lungul veacurilor de gândire, în multiple moduri și multe căi i s-au atribuit atingerii stării de bine care îl caracterizează concret. Pentru unii fericirea stă în plăcerile trupului, prntru alții în castelele de gîndire pe care le înalță, pentru unii fericirea reprezintă obstacole ale sorții depășite, pentru alții fericirea este o "dolce far niente", pentru unii fericirea se află în prietenie, pentru alții în război și cucerire, pentru unii fericirea stă în credința în zei, pentru alții în ruperea lanțurilor dogmatice și mistice... În funcție de tipologia fiecărei persoane, fericirea înseamnă, cu certitudine, altceva. 

Și, atunci, fiind un sentiment atât de intim, definiția fericirii depinde foarte mult de fiecare persoană. Nu avem, practic, o definiție unanim valabilă a fericirii și nu cred că vom putea cădea vreodată de acord cu "detaliile" fericirii, atâta vreme cât mie îmi place înghețata de vanilie și ție îți plac micii cu muștar, iar lui îi place tartarul și ei îi place șarpele marinat sau tentaculele de caracatiță vie...

Pentru amicul meu, "fericirea" ar fi însemnat să își poată îndeplini imediat orice dorință (nevoie). Așa definea el fericirea. Or, o astfel de fericire - împlinirea oricărei nevoi - este un tip de fericire pe care numai o entitate omnipotentă o poate accesa. 

Ei bine, eu cred că omul nefericit, ca tipologie, este, de fapt, persoana care nu se cunoaște pe sine îndeajuns, așa încăt să își croiască propria definiție a fericirii și, aderând la o definiție a fericirii a altuia, străină naturii lui, nu are acces la starea de bine care predetermină fericirea.

Credeți că i-am spus amicului meu să renunțe la fericirea unui dumnezeu și să-și găsească, în el însuși, definiția propriei fericiri?

Romanul, nuvela, proza scurtă

În ultimii ani, am comentat, ca un cititor conștiincios și pasionat, câteva romane ale unor amici de pe Facebook. Nu au fost foarte multe și nu am scris reale analize critice pe marginea acestor lucrări. Mai degrabă, am ales teme ale romanelor comentate cu care rezonam și le-am analizat, subliniindu-le și evidențiindu-le.

Se scrie enorm. Nu aș putea să țin pasul, citindu-le romanele la timp, nici măcar cu cei zece autori pe care am bucuria să îi cunosc și, dacă adaug și poeții, este clar că voi rămâne restant, în această viață.

Ce este de discutat în ceea ce privește proza? Ei bine, poate că ar trebui făcută o distincție între diferitele texte în proză declarate literatură și arătat de ce unele dintre ele nu ating acest standard.

Trebuie subliniat că nu orice relatare este text literar și că, de foarte multe ori, povești de viață, întinse pe două-trei sute de pagini și pe câteva zeci de ani ale personajelor, nu sunt nimic altceva decât texte sterile, lipsite de caracteristicile obligatorii ale literaturii.

Ca de fiecare dată, când este vorba despre arta scrisului, tehnica literară trebuie să facă parte din creație și trebuie să însoțească scrierea pe tot parcursul ei. Fără argheziana "slovă făurită", un text iese, mintenaș, din teritoriul beletristicii, rămânând doar o simplă și banală relatare.

Vrem sau nu, dacă ne dorim să scriem în genul epic, trebuie să ne întoarcem către figurile de stil complexe, către procedeele artistice și figurile de construcție ale literaturii. Canonul literar trebuie, permanent, să însoțească un prozator, în complexa sa aventură de a da viață unor personaje și a crea context pentru ele și pentru acțiunile lor.

Se scrie mult și, încurajați de exhibarea ostentativă pe care o facilitează internetul, sunt, deja, prea mulți oameni care cred că, dacă își împopoțonează poveștile de viață cu calificativul "roman", au și intrat în rândurile scriitorilor. Nimic mai înșelător. Un romancier, la fel ca orice literat respectabil, ar trebui să fie, concomitent, un genial povestitor/narator și un extrem de bun cunoscător al limbii în care creează. Nu vă hazardați să umpleți paginile cu nimicul vostru, dacă vă încurcă cratimele și mai "scăpați" câte o virgulă între subiect și predicat! E o "aroganță" grețoasă din partea dumneavoastră. Nu vă aventurați să scrieți nici măcar dacă, stăpânind gramatica, nu stiți ce sunt și cum se folosesc concret o alegorie, o personificare, o antiteză, o hiperbolă etc.! Literatura, nu numai că v-ar refuza, vehementă și înfuriată, dar, sunt convins de asta, fiindcă o cunosc de zeci de ani, v-ar arde și câteva zmetii în mufe și câteva șuturi în bazoane. Lăsați-o în pace și faceți, mai bine, "vloguri" sau "liveuri"! Acolo fi-veți vremelnice vârfuri de piramidă trofică și, poate, veți ajunge să și monetizați inepția.

În concluzie, literatura (în general), deci și proza, are nevoie de emoție, inițială, a creatorului, de talentul acestuia, de cultura lui generală, de cunoștințele de tehnică literară ale lui și e musai să creeze emoție, să lanseze teme de gândire, să devoaleze profunzimi și înălțimi ale umanului, inedite, originale, marcante. Măsurați astfel proza pe care o citiți și veți rămâne surprinși!

Arta și pseudo-arta. Repere.

 Există, dintotdeauna, tentația omului de a considera tot felul de dexterități și îndemânări, căpătate prin repetitivitate, ca fiind artă. Sunt, repede, înnobilați cu har artistic și (auto)declarați, pompos, artiști tot felul de meșteșugari talentați, care săvârșesc, cu trudă și migală, este drept, diferite meserii și obiecte, care, chiar dacă încântă ochiul, nu sunt nicidecum artă, ci, cel mult, artizanat, meșteșug. 

Avem de-a face, în confuza contemporaneitate, cu frizeri artiști, cu croitori artiști, cu tatuatori artiști, cu bucătari artiști, cu tâmplari artiști, cu geamgii artiști etc., iar acești meșteșugari, talentați și adecvați meseriilor lor, propulsați de notorietatea de moment și de apetența pentru esteticul facil, fără profunzimi, a vulgului, ajung să eclipseze arta reală și să fie mai apreciați decât oameni cu vocație artistică și cu operă de mare sensibilitate.

Cum putem delimita arta de non-artă și artiștii de meșteșugari și de impostori? Ei, bine, nu este un lucru foarte simplu și, de-a lungul veacurilor, mai mereu s-a tot pus întrebarea aceasta și s-a ridicat problema confuziei și nedreptei suprapuneri între artiști și meșteșugari, între artă și pseudo-artă. Mă gândeam că, în "Ars poetica" (Epistola către Pisoni), poetul roman Horațiu, trăitor în secolul întâi, înainte de Hristos, nu face doar o declarație a crezurilor sale artistice (poetice), ci încearcă, în multe dintre versurile capodoperei sale, să creeze niște repere generale pentru ce este și ce nu este poezie (artă, dacă extrapolăm). "E ușor a scrie versuri,/ Când nimic nu ai a spune...", scrie Mihail Eminescu în arta lui poetică, "Criticilor mei", creând și el o discuție despre diferența evidentă dintre poezie și versificație.

Mai mult, atunci când, în timpul Renașterii, sculptura a ieșit din rândul meșteșugurilor și a fost recunoscută ca artă, în disputa iscată între superioritatea dintre arta sculpturii și cea a picturii, celebra "Paragone" (comparație, în italiană), concluzia că arta ține de intelectualitate, studiu complementar (cultură generală și inelect dezvoltat-rafinat), concept, emoție etc., la care s-a ajuns, ar trebui să reprezinte o grilă de evaluare a unui act artistic și a unui obiect de artă, ca emanație a acestui act artistic. 

Practic, separația dintre artă (act artistic) și meșteșug (act tehnic) este evidentă, atunci când, în spatele obiectului (emanației artistice), stau emoția și sensibilitatea cultural-psihologică ale artistului, un concept-poveste sau chiar o originală "suveică" de concepte, mijloacele artistice de realizare a operei - o simbolistică sugerată sau explicit devoalată de autorul creator - și se adresează, totodată, intelectului consumatorului de artă dar și visceralului acestuia, propunându-i idei și creându-i atât impresii și raționamente, cât și emoții și trăiri, în timp ce în spatele unui obiect meșteșugăresc stă repetitivitatea și măiestria tehnică (dexteritatea) a artizanului. 

Un frizer bun - cel mai bun frizer de pe planetă - nu este niciodată artist, oricât de sofisticată ar fi coafura pe care o realizează, fiindcă freza clientului/clientei nu are, în siajul creării ei, emoție, poveste, sensibilitate și nu se adresează spiritului celor care văd acea frizură.

Extrapolând și sintetizând, arta este determinată, cumulativ, de emoție, studiu, canon artistic, povestea din spatele creației, în timp ce non-arta nu are în componența ei decât tehnică și o estetică superficială, de foarte multe ori, evident, artificială.

Renașterea și disputele ei teoretice ne-au oferit un instrument fragil prin care, cel puțin la nivel individual, pentru noi înșine, putem separa arta de pseudo-artă și artiștii de artizani, de meșteșugari, de non-artiști 

Desigur, chiar în interiorul templului artei, impostura ocupă, astăzi, locuri de frunte și bideuri, crăpături în beton, banana lipită cu scoci de un zid sau vopseaua aruncată pe un perete sunt considerate artă și li se așează în fundal vorbe, grandilocvente dar total inutile, care să le creeze povești și să inducă emoții. Nu vă impacientați! "Ce e val, ca valul trece." Vulgul ignorant are, momentan, acces la resurse și face ce știe el mai bine: circ. 

În ceea ce mă privește, exigențele mele sunt draconice și, de foarte multe ori, scot de sub umbrela artei chiar și ceea ce posteritatea a pecetluit ca fiind capodoperă. Propriile mele creații, deși mă bucur de ele ca un copil fericit, îmi par doar "lucrări de sertar", menite, exclusiv, lumii mele personale, turnului meu de fildeș și cristal, de la înălțimea și protecția căruia îndrăznesc să scrutez înconjurătorul. Nu aș fi vrut să vând lucrări niciodată și mereu port cu mine angoasa creată de sindromul impostorului, deși știu și pot argumenta că sunt un creator de artă - un Făcător de lumi - , ci nu un meșteșugar.

Poezia - canoane generale, arta poetică

Există, deja, foarte multe forme de poezie și o analiză exhaustivă a fenomenului poetic este imposibilă, cel puțin pentru mine. Pe de-o parte, paleta de emoții umane este atât de vastă și de variată, încât cu greu putem defini ce text este poetic, în mod obiectiv, iar, pe de altă parte, tentația omului de a se aventura pe tărâmul catharsisului pe care îl pot isca vocabulele este atât de mare, încât aproape oricine este minimum alfabetizat se pornește, compulsiv, să maculeze spațiul înconjurător cu propriile-i emoții îmbrăcate în cuvinte potrivite sau, de cele mai multe ori, total nepotrivite. 

Cum-necum, poezia este legată, intim, de emoțiile umane și de vocabule, fie că sunt scrise (tipărite, tastate), fie că sunt rostite (recitate sau doar citite cu voce tare). Dar, dacă poezia ar fi legată doar de emoțiile pe care le preia de la autor și le induce cititorului, practic, orice imbecilitate declarată poezie ar trebui să fie, imediat, tratată ca atare. Din fericire, există un set de reguli generale care scutesc rapid miliarde de texte inepte de calificativul "liric" și reușesc cumva să protejeze inefabila constelație emoțională pe care un poem bun o engramează în mintea și în sufletul unui inițiat.

Canonul poetic presupune utilizarea "mijloacelor poetice" în crearea unui poem, cunoașterea aprofundată a gramaticii - a morfologiei, a sintaxei, a ortoepiei, a punctuației etc. -, înțelegerea denotațiilor și conotațiilor cuvintelor și cunoașterea bună a prozodiei (în cazul poeziei în forme fixe).

Mijloacele poetice, în mare, fără să intru în detaliile nenumărate, pe care un poet real este obligat să le cunoască, sunt: 

1) Figurile de stil - epitetul, comparația, metafora, personificarea și multe altele;

2) Figurile de construcție - enumerația, inversiunea, repetiția și multe altele;

3) Procedeele artistice - alegoria, tabloul poetic, simbolul și multe altele.

Desigur, nu este absolut nicio problemă dacă, adolescent sau școlar fiind, v-ați apucat să "poeziți" fără să aveți habar despre tehnica poetică, însă este un sacrilegiu la adresa poeziei și o grosolană poluare să fiți un om matur și să publicați ineptă maculatură, fără să vă fi însușit temeinic elementele generale ale canonului poetic.

Nu vă faceți iluzii! Dacă poemele dumneavoastră nu sunt compuse pe baza mijloacelor poetice și nu sunt, ele însele, niște figuri de stil (procedee artistice), atunci ceea ce produceți nu are legătură cu poezia, oricâte opinii contrare v-ar stimula, pervers, apetitul de a fi literat. 

"Slova de foc și slova făurită"... Versul arghezian limitează și mai drastic accesul pe tărâmul creației poetice, fiindcă mai impune un element canonului și așa destul de complicat. Dacă "slova făurită" este metafora pentru tehnica poetică, "slova de foc" este metafora pentru harul poetic, pentru talent și pentru "inspirația-fulger olimpian", care ar trebui să vă permită juxtapuneri inedite și savuroase ale cuvintelor, ivite, pătimaș și inocent, din proximitatea inimilor dumneavoastră sângerânde. Înțelegeți personificarea, epitetele și metaforele?

Arta mea poetică (ars poetica), devoalată de multe ori, de-a lungul unei vieți pline de emoții lirice, definește poezia, în general, ca un portal-fluture care face posibilă unirea între emoția creatorului - aripa stângă - și emoția cititorului - aripa dreaptă. Portalul nu traduce emoția creatorului și nu o face lizibilă cititorului, ci doar creează o minimă sincronizare între cele două vibrații, între cele două bătăi de aripi. 

Lumea contemporană, definită de superficialitate, suficiență, aroganță a necunoașterii și ignoranță crasă, duce lupte crâncene împotriva oricărui tip de formalism tradițional, dar tocmai lupta aceasta absurdă, a oamenilor mulți, submediocri, care sunt îngroziți de canon și nu au minimă răbdare, îi va metamorfoza, în timp, în persoane complexe care vor duce canonul mai departe, chiar dacă paradigma se va schimba. Lupta împotriva regulilor va crea - paradoxal, dar cât se poate de firesc - noi reguli, noi standarde, noi canoane.

Până una-alta, pentru cei aflați la început de drum în poezie, este necesar să știți că "meseria" de poet, odată ce s-a stabilit, cât de cât obiectiv, că aveți vocație pentru ea, nu ține de cantitatea de poezie pe care o scrieți. Nu vă iluzionați! Nu ești poet pentru că scrii, cu plăcere și exuberanță, opt ore zilnic. Niciodată. "Meseria" de poet ține, exclusiv, de cât de multă poezie (literatură)... citiți! Notați-vă și acest lucru foarte bine!